Persona. I a parte

Spectacolul cel Mare incepuse. Aglomerat de masti grabite sa urmeze o parada obsedanta, asteptand hohotele de plans sau de ras, pe o scena terifianta, pregatite sa se destrame in orice moment al jocului. Personajele rele si cele bune isi joaca rolul gata-gata sa explodeze, iar zgomotele asurzitoare scoase de ei extaziaza spectatorii umili, in asteptarea aplauzelor cand tablitele se vor lumina: “Aplauze puternice!”. O serie acum, o serie dupa pauza, dar pauza nu dureaza decat 0,02 secunde, timp in care marionetele din spate propun un mecansim viclean al falsei inteligente umane. Reflectoarele impanzesc tavanul si peretii, incat spectatorii sunt manipulati sa priveasca inainte, spectacolul, sa-l traiasca.

Una din masti, aceea a Falsei Sigurante, testeaza microfonul, tacerea i-ar surzi pe toti in nestiinta lor puerila, dar murdara in acelasi timp; isi zugraveste un personaj celebru, insa ii cedeaza rotitele, vocea “de aur” i se preschimba intr-un tremurat ce zgarie cel mai surd timpan. Incearca sa copie ceva inexistent, in afara de ochii sai impregnati cu o imagine a unui guru absurd si modelat de societate; atunci cade involuntar in genunchi, atins de o ruginita spada a realitatii virgine, intreband usor deznadajduit: “ce te-a adus acolo sus?!”, starnind un “ah…” grav al celor din corul clubului grotesc al silei. O alta masca, cea care absoarbe toata Superficialitatea care cocleste pe fiecare individ, ii raspunse, dintr-o pozitie fortata, dreapta, ca a stiut sa aduca lumea pe genunchii ei. “Ai mintit? Ai calcat in picioare? Ai ras cand trebuia sa plangi? Ai distrus gaurile de aerisire in spatiul acesta sufocat de stari?” Nu raspunsera decat marionetele din spate, inganand un “nuuuuu” sacaitor de prostesc. Alta masca mai groasa, imbatranita si marita de timp, o Nebunie Irecuperabila a Prostiei fara adversar, Mandria, isi expune retoric un soi de monolog incalcit: “Ai fost trecut pe lista de invitati? Cine te-a adus, te-a adus cea mai faimoasa fatarnicie? Tu! Tu si domnisoara sexi de langa tine treceti inainte, calcati in picioare covorul de rugaminti. Restul tacere! Am zis si am strigat. Pasiti si urlati “ha ha ha! ha ha” pe vocea cea mai inalta. Va rog. Asa? Asa ai facut?”…si se pierdu brusc cu seriozitatea pe buzele de lut, gata sa crape de tot, sub spectrul de minciuni.

Placuta se inroseste iar, “in picioare, aplauze!” si toti, ca intr-un cult pagan medieval, se ridica privind drept in fata, fara a imbina vreo schita de portret. E greu sa-ti dai seama cum amortesti cand te izbeste, stand in afara Raiului asteptand ca Domnul sa vina sa te ia, ca pe un pierdut absent de ce e in tine si in jur. Dar esti prea repetent la reguli si obsesii, cu gume lipite de creier si de pantofi. Stai imbulzit de mastile nou-scoase de pe mesele de creatie batrane, dezgustatoare si putrezite, patetice, infectate de un mucegai gretos. Nu ratezi batai intre zambete perfide si lacrimi uleioase pline de o coaja invechita si razi salivand animalic; ai iluzia ca doresti o vacanta interminabila cu o tipa care iti canta jazz in ureche, sau un blues sleit de putere, de melodie si de sentiment, dar fumul se pierde brusc in respiratia moarta a mastilor.

Aici, mastile sunt desenate dupa modelul ipocriziei. Raman si se bucura intre ele intr-un sarcasm demonic si infricosator de meschin. Asa ca mai bine ti-ai lua cu tine umbrele, sa nu te arda reflectoarele suparatoare ce pot gauri orice urma de omogenitate, ajung prin tine, prin scena, trec prin morminte si nori, prin ere si deserturi. Pauza. Se lasa cortinele, grabite.

Spectatorii asteapta ridicarea cortinelor, caci este esential cum din toate astea, multi din ei vor sa fie orbiti, drogati de spectacolul de amuzament, o tragicomedie, vor sa nu se stinga. Sa nu paleasca. Mastile ies in fata sa grabeasca grotescul spectacol de maimutareli ale realitatii, ale oamenilor, vor sa submineze irealul fermecator care trage de gratiile salii de spectacol. O masca aparent inocenta, Pateticul, isi tradeaza corpul distorsionat de talpi si isi sufla ultima gura adevarata de Sine, dar este obligat sa astepte, sa taca si sa isi coase gura cu minciuni, cand subit, marionetele il leaga de scaun si-l intorc intr-o cusca a disperarii cotidiene.

Microfoanele asurzesc orice urma de identitate umana din afara scenei si de pe scena, pana cand se rup gratiile si navalaesc franturi din ploaia de afara, curgand intr-o voce clara: “Daca sunteti ceea ce pareti, rupeti mastile fara teama, suntem aici sa va ducem acasa, unde starea de moment e de stat, unde florile se ofilesc, unde rasul este stramb de vesel, unde ploua cu galeata, unde sunt stricate felinarele din parcuri, unde ti-e frica de cu totul altceva in afara de tine. Unde nu ti-e teama sa-ti fie teama, unde poti gandi si gresi.

Un overview final, in care scena nu se dezmeticeste si ramane absenta, urmandu-si rolurile, intr-un mod nesimtit, in care nu au rusine, nu au nimic. Zambesc spre spectatori, cu pungile de aplauze gata sa pocneasca. Picaturile nervoase de ploaie, de acasa, se preling in pasii cruzi ai mastilor desenate haotic, prinse cu ghemotoace de ate taioase. Luminile se sting..doar ochii mastilor raman aprinsi lugubru, asteptand incoronarea de aplauze teribile.

*

Cand timpul nu mai este la fel de curat ca inainte, ajungem sa ne punem masti. Ce masti? Masti urate, dizgratioase, masti de prostie, de inconstienta, de indiferenta, de patos sau dein cauza frustrarii de idei, vointa, orice. Poti sa porti o masca dura si de neatins, dar sa ascunzi cea mai sensibila coarda emotionala, unica si ravnita intr-un sens privilegiat, deci rar. Altcineva, cel de langa tine, poarta masca nesigurantei si al inocentei, dar pacatul vine din faptul ca nu poti ghici ce e dincolo de ea. Cand te suprapui cu masca, atunci intervine dezastrul, acela de a NU mai fi in cel mai deschis sens al cuvantului. Cei mai buni stiu sa faca disocierea, insa si din acestia, putini doresc sa o mai faca. Pentru ce? Pentru un alt esec, pentru un alt regret? Pentru ceva ce 95% nu merita? Partea obiectiva din mine ar spune ca da…nu merita. Insa, pana la urma, simt. In acord cu slabele sanse de a reusi sa nu ratam de tot bucuriile subtiri, ar trebui sa ne trecem numele intr-o lista in care cedam mastile. Demisionam din slujba armurii acesteia care ne ingradeste existenta. Vrem sa traim, nu sa ne ferim de ea. Nu ar trebui sa ridicam capul, sa ne intoarcem spatele spectacolului absurd, sa iesim pe usa si sa respiram aerul plin de cine stie ce iluzii sau minuni? Ma pipai si zambesc larg, masca s-a dezlipit de piele si am privirea insetata de imagini. Zgomotele nu mai tipa in ureche, nu imi mai tip eu in ureche, cand aud zgomote albe si negre, colorate sau nu. Dar nu mai rupe sufletele in bucati. Sub un adapost primitiv si totusi, atat de placut!