Vise despre inger cu aripi de smarald si societati din jungla amazoniana

De mult timp, poate niciodata, nu am visat atat de sublim si totodata, de socant. Stare pe care mi-a creat-o visul de azi-dimineata e tulbure si frumoasa in dramatismul ei. M-am trezit in vis urmarind un inger. Era o femeie satena, cu bucle mari, o prezenta placuta, de basm. Dar aripile… aripile ii atingeau talpile albe, erau formate din siruri intregi de smaralde, un verde pretios divin. Si aripile nu ii erau grele, ii erau calde, moi, fluide…

O vedeam cum fuge, cum zboara speriata ca o caprioara si cu un curaj ca totul nu o sa fie in zadar.  Zbura haotic peste o jungla imensa, cu un oras inchis intr-e copacii ei desi si incalciti. Fugea, se chinuia sa zboare de pe o cladire pe alta, dintr-un copac in altul, se lovea de colturile de beton si de crengile uscate, cu greu se ridica pe cladiri. Niste barbati o urmareau. Atunci am inceput sa visez privind prin ochii ei, am intrat in pielea ei si am simtit teama si disperarea si zborul, pentru prima oara. Barbatii care ma urmareau acum voiau sa ma omoare, sa ma tina legata si sa-mi rupa smaraldele din piele, din aripi, ma urmareau cu o viteza inumana sa ma faca sa cad in pamant. Si nu stiu cum se face, dar ma ademeneau cu suflete aproape de moarte: Se urcau pe cladiri, cu femei, cu oameni, pe care ii puneau sa se arunce in gol, sa se sinucida, ca sa zbor eu spre ei sa-i salvez. La un moment dat, o femeie la vreo 40 de ani era cat pe-aci sa se arunce. Am ajuns acolo, i-au dat drumul si m-au impuscat. M-au prins, imi tot foiau aripile sa le rupa cate-o pana de smaralde, dar alte personaje, umbre luminoase, se aratau incercand sa ma scoata de acolo. Nu mai stiu daca am reusit sa scap…

O mică reverie a morții îmbibată în mușchii Pandorei din Avatar (?!)

Se făcea că era 5:00 dimineața, miercuri, și iar nu aveam somn. Îmi dădeau lacrimile de neputința de a dormi. A, de fapt, asta chiar era pe bune. Am stat cu ochii deschiși sub pleoapele grele până spre ora șapte, apoi am adormit pentru vreo 40 de minute, buștean.

Se făcea că am fost trântită din amorțeala insomniei într-o bucată de munte care plutea în aer. Cerul era atât de senin și de dens în textură, încât ziceai că îți intră în ochi albastrul lui. Eram buimacă, rătăcită pe o fărâmă de munte cât garsoniera mea. Totuși, puteam să cuprind cu brațele mele de jur împrejurul ei, cu pielea înmuiată în tot mușchiul incredibil de verde, chiar strident, ce acoperea bucățica de munte ce plutea la zeci de mii de kilometri de pământul reavăn. Sub picioarele mele suspendate – că asta era problema, mă țineam de mușchiul verde, ca să nu cad în abis, să nu mă prăbușesc în pământ – stătea calm întinderea netedă de pământ, câmpii, cu animale ce mișunau alene ca niște puncte de puf în vânt. Totul era atât de feeric, de armonios, încât mă gândeam că nu are rost să îmi fie frică dacă o să cad. Ce dacă mor? Mă contopeam în univers. Eram speriată, dar totuși, împlinită cu gândul că aș putea să îmi dezlipesc brațele din jurul acelei bucăți de munte rupte și suspendate în aer. Ce mă tot făcea să mai tresar și să rămân foarte conștientă în inconștiența visului erau două izvoare care se revărsau cu putere din muntele-mamă, care se ridica precum un perete de stâncă mâncat de verde, la doar un metru de unde eram eu suspendată. Era imens, imens încât sub mine era și ceață și întrezăream cu greu viața de pe pământ. Izvoarele curgeau cu putere, cu o forță impresionantă, în stânga și în dreapta mea, de parcă formam un triunghi isoscel cu ele. Curgând în jos, erau două cascade fioroase, dar divine. Apa nervoasă devenea abur sub picioarele mele.

Am început să îmi trasez căderea în gol, să analizez cam câte secunde, minute, ore, zile ar dura până m-aș face una cu pământul de sub mine. M-am speriat, nu voiam să mor atunci, mă gândeam că sunt la locul nepotrivit și că nu e visul meu. Mușchiul acela verde mi-a furat ochii de tot, totul era ca o reverie, dar oarecum morbidă, deși e absurd. Moartea părea atât de plăcută atunci, dacă se întâmpla, dar nu, copilul din mine striga că nu acum. În palme, aveam un telefon – am sunat lumea să mă salveze, că nu am chef să mor. Speram să mă asculte. Din spatele meu, vine maică-mea cu un elicopter. Îmi aruncă o sfoară și mă trage de acolo. Când mi-am dezlipit brațele și am tras de sfoară, m-am trezit. Mai era un minut până să sune alarma să plec la facultate. 7:45

Ulterior, mi-am adus aminte că ideea cu munții suspendați în aer era expusă în Avatar. Nu am habar de unde până unde legăturile astea, dar a fost foarte dubios. Și acum am imaginea cu mine impregnată pe retină. Mă simt dubios. Ca după un asemenea vis.Era ceva de genul:

 

Visul de “La poarta”.

Am visat ca eram la bunici. Radeam, de aceea cred ca m`am si trezit cu lumina in suflet, in ochi si prin ferestre.  O zi luminoasa, spre tarziul primaverii, cu emotiile dupa-amiezelor la poarta inundate de joaca culorilor solare. “La poarta” semnifica un loc sacru, simbol al satului, desemneaza un ritual traditional, care echilibreaza fiecare zi a taranului. La poarta stau bunicii sa mai respire sau sa mai manance seminte de dovleac, stau barbatii dupa o zi de munca si dupa cateva sticle de bere, pahare de tuica de la birtul de vizavi. La poarta stau fetele ciufulite, cu parul mirosind a fan, si baietii juliti in coate si genunchi de la cursele cu bicicletele. La poarta stau nepotii, murdari pe obraji de praf. La poarta mai vin neamurile de la oras, cu privirea curioasa in jur, la barfe si la ce se mai aude in sat. La poarta se intalnesc bunicii sa mai discute despre vechii politicieni si despre stirile de la ora 7 de pe TVR, iar mamaitele iscodesc lucrurile care par “nelalocul lor”.

Mahmureala provoaca tripuri…de jeleu.

05:00

11:00 – Aflu ca avem restanta la o ancheta. Fetele dormeau.

Ma iau la rost cu ele ca cica ar fi vina mea ca avem restanta, pentru ca nu le`am trezit sa le spun. Adica fie dormeau si aflau dupa…fie le trezeam si aflau pe loc…cu concluzia ca restanta tot o avem.

Mi`e sete. Da` sete rau. Intru intr`o farmacie, lucra vara`mea acolo. Cer apa, un bidon. Au numai Borsec, minerala, la 1,5 l. O tipa o toarna intr-un vas si asaza o chestie dem etal in ea. …in fine, dau sa beau si instantaneu, o durere de cap si o senzatie de suruburi in tample. Intreb ce naiba e cu gustul asta si cu efectul asta? Cica…”e o solutie expirata, pare-se, ca sa dezinfectam apa” …mor de sete iar.

Merg pe strada…ajung intr`un oras (Dorian Gray style), cu mult gri, cu pavaje si cu o fortareata parasita care se arata in fata mea, mai la deal. Doi indivizi, creca erau niste cavaleri negri, se luau de oamenii care mergeau. Ii aruncau peste zidurile fortaretei sau ii impuscau…cu dopuri. Dopuri de pluta. Si cadeau oamenii, dar ciudatenia e ca atunci cand “mureau”, se transformau in…jeleu. Aveau textura de jeleu si corpurile ca la papusile cusute din carpa.

Ma sunt un prieten sa ma intrebe ce fac si de ce nu l`am sunat, apoi imi inchide brusc, telefonul in nas. Wtf??

Tripurile de mai sus fac parte din seria de vise de mahmureala. I called them “jelly dreamz”. Isi merita numele.