MC Donalds si marea uneala

Nu imi place sa mananc la Mec, desi sunt fan junk food. Mec-ul este, pentru mine, o provocare. Un spatiu ezoteric, plin de nonsensuri si de personaje esuate d-ale cartilor. Uite un Mitica stand la palavre importante cu alti Mitici. Iaca vine si cetateanul turmentat pe usa, dar e condus afara de un paznic. Mult prea multe conite infatuate care vin sa-si etaleze gablonturile si bulendrele de bairam. Bineinteles ca nu toti consumatorii de Mec sunt asa exemplari…Mai avem si tineretul, dulcele tineret romanesc care iese la date. In Mec, la un BigMac si un suc la dozator.

Promenada pe Lipscani – spectacol călduros de păpuși umane

Text preluat si pe Bucurestii Vechi si Noi

Ah, căldură mare, mon cher! Ar fi spus și Caragiale, daca ar fi simțit pe propria-i piele sufocanta toropeală a caniculei de București. Miros de asfalt încins, arome ce îmbată papilele gustative, cîte un pahar de vin roșu savurat cu două cuburi de gheață, parfumuri de femei și o paletă de culori excentrice – sunt doar cîteva senzații trăite de-a lungul și latul Centrului Vechi.

Degeaba m-aș pierde în sinestezii boeme și descrieri de poveste. Lipscani e definit totuși de haos, iar haosul te poate enerva de cele mai multe ori, dacă toleranța și romantismul nostalgic nu te definesc. Luînd lucrurile ca atare, străduțele înguste, pietruite, ale Centrului Vechi sunt supraaglomerate, ”uber” populate de scaune lipite, mese, umbreluțe și oameni fancy. Zic fancy pentru că nu vine chiar foarte multă lume cu bun gust acolo, ci mulți mediocri îmbrăcați ca niște papagali. De obicei, persoanele mature, mai rezervate, care chiar vor să se bucure de un colț de natură și de o boare de răcoare în pace, cît și de discuții interesante, aleg alte locuri, alte terase, ascunse de ochii curioși ai majorității. Din păcate, de cele mai multe ori, pe Lipscani vin vedete wanna be și destui cocalari, persoane care adoră să fie luate în vizor, care nu prea se potrivesc în backgroundul unui Centru Vechi al unei capitale. Practic, însă, daca luăm în considerare halul în care arată acum Lipscaniul, mai-mai că aș spune că e un tablou perfect armonizat: avem parte, de miercuri pînă duminică, de o înghesuială crasă pe aleile de un metru lățime pe care se circulă din toate sensurile, dar și străzi în plin lucru, ceea ce duce la o acumulare de praf de neînchipuit (plus cîteva ruine de clădiri, acumulări de cărămizi și pietriș). Terasele se luptă să cucerească Vestul – vorba vine – pentru că nu îți mai rămîne loc să respiri sau să te întorci stînga-dreapta, nici de pe scaun – înghesuiala la fel de nesimțită. Ce limonadă sorbită în tihnă la umbră, la Bourgeois, ce discuții relaxante la Historia?

Așadar, știm sau nu să ne locuim Bucureștiul?

De ce NU ar trebui să ne mutăm ”la țară”, de unde atîta negativism social privind locuirea la oraș și cum se mișcă treburile în București – sunt cîteva dintre dilemele discutate la întîlnirea revistei Dilema Veche din 11 mai, la Godot. Mircea Vasilescu, redactorul-șef al revistei, i-a invitat pe arhitecții Șerban Țigănaș (președintele Ordinului Arhitecților din România) și Augustin Ioan și pe Bogdan Iancu, antropolog cultural, pentru a ne da mai mult de gîndit asupra locuirii spațiului public bucureștean.

Viața la țară. Sau să fie la oraș ?

Ne întrebăm din ce în ce mai mult: ce-ar fi să ne mutăm la țară? Aer curat, pace, ordinea firească a lucrurilor, spațiu verde, bucurie sufletească, loc retras. Ce n-ar putea convinge să NU facem pasul de a ne retrage la sate, pas care, de la distanță, ar putea fi interpretat drept involuție a spațiului public? Un argument boem care merită a fi invocat este că la București, densitatea orașului implică de la sine și densitatea ideilor, a culorilor contrastante și a unei savori de a conviețui demnă de a fi simțită. Oarecum, dacă ne-am muta, am pierde esențialul vieții, am rata marea petrecere…  Arhitectul Augustin Ioan a recunoscut că pînă la urmă, ”nici țară nu mai avem”, poate o cultură rurală, dar și ea s-a transformat vizibil, strident, prin arhitectura țigănească care dorește urbanizarea satelor, a vieții rurale.

Prima data. Cu zambetul in colturi.

Deci.

Am rezolvat cu confirmarea locului, cu depunerea diplomei in original. Termenul-limita era pe 28 iulie, ora 12:00. Ei, eu am ajuns la ora 13:00, dar fetele dragute foc de acolo m`au ajutat cu zambetul pe buze. Mai rar asa . Pana sa ajung eu in Timpuri noi, la Titulescu, colegul cu care am venit m`a lasat la Eroilor. Eu habar n`aveam sa ma descurc singura, mai ales dintr`o zona necunoscuta spre alta zona necunoscuta. Am luat`o de la Carol Davila spre “un parc”, unde era statia de metrou Eroilor. Stai asa, ca mai intai trebuia sa fac o copie legalizata la diploma, pt admiterea la FJSC. Du`te haihui pana in “centrul” Eroilor, intreaba vreo 3 persoane de existenta unor birouri notariale (pana atunci vazusem 0 birouri); unul dintre ele era indisponibil pt copii, celalalt mi`a facut copia in 20 min. Rapid. Cu jumatate din zambet pe buze, m`am intors la statia Eroilor. Dau un telefon, ma uit si pe ce scria pe acolo, merg, mai intreb o persoana ce metrou sa iau spre Timpuri noi, ma descurc. Ajung la TN, ma duc la facultate. Aflu ca ghiseul era afara. Citesc: Diplomele….bla bla pana in ora 12:00. God. Era 13:00, am zis ca e bine asa. O fata bruneta super dragalasa m`a ajutat tot timpul, cu zambetul pe buze. Nu ignoranta, nu nerabdatoare, nu stresata. “Cu chef de joaca” sa zic asa In schimb, la cat de ametita eram, am uitat sa cer o adeverinta precum ca diploma originala este la FAA, pt FJSC. Dar ce sa mai comentez? Eram singura, in Bucuresti, habar n`aveam de zona. Doar “gps” in Nicu . Ma intorc la metrou. Iar incurc liniile. Am nimerit pana la urma, trebuia sa schimb apoi la Industriilor, l`am ratat asteptand alt metrou (gresit, bineinteles!) si apoi m`am corectat, am ajuns la Armata Poporului. Dar colegul meu nu mai raspundea. WTF? Telefonul inchis, eu singura haihui prin Militari. O iau spre Plaza, locul de intalnire pe care l`a pomenit ultima oara. A mers. M`a sunat. Am terminat cu o parte din griji!

Prima data, lasata de izbeliste, in “tainele” capitalei. Ce placut! …Dar chiar voiam sa vad cum ma descurc singura. Pt inceput, am dat`o putin de tot in bara. Eram in aer, nemancata si nebauta. Singura. In Bucuresti, ma repet. Cool.