Dilema cea mai draga imi ramane chiar cunoasterea redactiei Dilemei Vechi. Cezar m`a ajutat sa iau legatura cu Mircea Vasilescu, redatorul-sef, cu care am stabilit cand sa vin si eu (in vara se intampla asta), sa fac practica. Imi doream mult, dar nu cred ca mai exista o emotiva mai mare ca mine printre oamenii pe care ii stiu, cel putin. Spun asta pentru ca, cu o saptamana inainte sa ne intalnim, am cercetat terenul. La propriu si la figurat ! Si nu am avut curajul sa intru in redactie 
). Trist, stiu. Dar ideea e alta: in iulie, am intrat in redactie, cu pasii tremurati. Nu era nimeni, aparent. M`am linistit, apoi aud o voce din biroul separat al lui Mircea, in dreapta. Ma duc, zambesc si raman pe loc. Dau un “buna ziua” si tot zambesc. Din fericire, Mircea este o personalitate puternica, impunatoare si vesela. Plin de viata. M`a intrebat ce e cu mine, ce vreau sa scriu etc. Normal, m`am balbait ingrozitor si chiar si acum stau in incertitudine, oare ce a priceput din mine ?
Am inceput practica la noul sediu de la Victoriei. Un sediu luminat, la etajul 7, cu ferestre mari, o masa masiva si imensa, birouri si altele. Cand intru acolo, dupa ce urmaresc toti pasii aceia care se transforma intr`o rutina placuta, dulce (salutul dat portarului, asteptatul liftului, ticaitul lui, sunatul la interfon, ticaitul usii, placuta cu sigla Dilemei pe prima usa, salutul persoanelor din camera principala, apoi salutul dat lui Mircea si asezatul la masa, pregatirea pixului, a numarului curent al ziarului si agenda), ma simt de parca sunt un scolar in clasa I, introvertit si cu chef timid de joaca. Cand intru in redactie, ma transpun in imaginea mea nu de fata la 20 de ani fara habar de lume, ci in imaginea unei femei sigure pe sine, perseverenta si la fel de optimista, matura si egala cu ceilalti colegi de breasla. Feelingului meu, in schimb, ii lipseste curajul si cunoasterea.
Ma simt tampita acolo. Ma simt proasta, de fapt. Ce caut eu, o “copila” (cum ma alinta si Mircea) printre niste oameni care stiu foarte bine ceea ce fac, siguri pe ei, care au atitudine si care rostesc orice cuvant cu dublu inteles? Sunt oamenii pe care ii admir, cel putin din punct de vedere jurnalistic. Sunt oameni inteligenti, cu umor, atenti unul cu altul si liberi, liberi in sensul ca nu sunt acaparati de uratul lumii. Nu egoisti, nu nervosi, ci toleranti si optimisti. Ma respecta.
Cel mai rau e cand simt ca as vorbi cu ei orice, le`as spune ca ii respect si ca ii admir pentru munca lor, pentru ceea ce fac scriind, pentru gandirea intelectuala. Dar tac. Tac intruna. Mereu ma intreaba Mircea ce mai fac, cum ma descurc etc. Eu nu pot sa spun mai mult de un bine, de niste cuvinte balbaite. Mi`e dor de ei, mi`e dor de glumele lor si de coniac. De luatul la misto . Dar sunt praf, pentru ca sunt cea mai mica de acolo si am multe de invatat. Ce naiba sa vorbesc eu cu ei, ce discutii sa port? SI tac si nu ma cunoaste nimeni mai bine, desi zambesc intruna. Ma gandesc ca poate de zambetul meu se bucura si ei si ca vad in el ceea ce nu pot exprima in cuvinte.
Si pentru cei care nu vad dincolo de aparente, oamenii aceia sunt extraordinari prin ceea ce gandesc si pun in practica. Ei valorifica. Ei sunt cei care m`au tratat ca pe unul de`ai lor, care nu m`au vazut o studenta care trebuie sa se invarta pe acolo. Mi`au dat importanta, m`au pus sa muncesc (poate trebuia mai mult, nu stiu, ca sa iasa untul din mine ) si m`au si rasplatit pentru asta. Nu ma refer la bani, ci la faptul ca pentru un student la Jurnalism, mai ales la inceput, sa ai articole semnate cu numele tau, este o mandrie. Un imbold de a face mai mult. Si visul meu de a fi jurnalist li se datoreaza lor.
Mi`e dor de dilematici. Acolo voi fi si peste ani. Va spun eu. Pentru ca sunt perseverenta in a fi mai buna.
