constientizand diferenta dintre iubire si atasament…

constientizand diferenta dintre iubire si atasament….

Mi-a placut foarte mult articolul de mai sus, chiar daca e lung, zice niste chestii reale de care chiar nu ne dam seama si de aici si blamarea vietii ca ne face nefericiti. Noi ne facem fericiti.

….

“Ce încântare ar fi să poţi trăi astfel! Să nu mai depinzi emoţional de nimeni, să călătoreşti prin viaţă fără să te agăţi ca scaiul, să nu mai pretinzi nimănui să te facă fericit.

Este ca atunci când, în relaţia cu o altă persoană, parcă ai asculta un cântec fermecător. În relaţia cu altcineva, un alt cântec se trezeşte în inima ta. Şi dacă nu eşti în relaţie cu nimeni, ceva continuă să cânte în tine.

Tu eşti un vast repertoriu. Înăuntrul tău există mii de cântece. Marea problemă este că nu eşti conştient. Tu crezi că eşti gol şi că altcineva creează cântecul în tine. Asta este iluzia.”

.

Termenul “cultura” este utilizat in sensul studiilor de antropologie culturala, ca dimensiune inegratoare a vietii sociale. Aceasta e considerata o consecinta a viziunii potrivit careia “cultura nu este numai produsul elitelor societatii; ea este productiva in sine, deoarece construieste categorii cu ajutorul carora poate fi definita realitatea sociala de zi cu zi” (Jensen, 1986, p.24)

Cultura desemneaza limita intre categoriile sociale. Sau cel putin, asa ar trebui sa fie. Dar ma gandesc ca, de fapt, banul dicteaza deocamdata ierarhia sociala. In zilele de azi in care nu poti intra undeva sau nu te poti angaja/studia undeva pentru ca unul mai putin inteligent ca tine, dar cu o “cultura” materiala vasta iti ia locul, da, cultura va deveni un arhaism, un termen uitat in paginile prafuite  ale studiilor de antropologie. Si oarecum, elitele se pierd in cultura de masa. Calitate sau cantitate? Progres sau regres? Complex sau simplu? Oare? Este o realitate cu multe definitii, pentru ca nu este omogena, nu este echilibrata. In loc sa fie vorba de praguri culturale si sociale, sunt doar…trepte in coborare.

“Fericirea, ca si ordinul la militari, nu se discuta, se executa. Pentru fericiti, motivele nu conteaza, important e ca ating starea. Discutiile despre fericire au cusurul ca explica si nuanteaza excesiv o traire. O fericire indelung explicata incepe sa semene cu o nefericire” ( Octavian, “Pragul de sus al fericirii”, vol II, p 133, 1997)

Cei care vorbesc si incearca sa patrunda intelesurile fericirii si trairile aferente, aceia sunt frustrati de ea. Sunt nesatui sau nemultumiti. Sunt oamenii tristi si fericiti in tristetea lor. De ce nu conteaza motivele, poate pentru ca e mult mai simplu sa traiesti fericirea, nu sa o explici. Cuvintele sunt greu de folosit in aceasta stare de bine. Nu exista cuvant potrivit care sa iti provoace o senzatie minima de fericire. Este de ajuns doar gestul, zambetul, procesul trairii acelei stari. Cate metafore si explicatii gasim pentru a impartasi sau exprima dragostea? Nu sunt finite. Dar nu sunt destule.

Parvan: “Putinta de a trai noi insine in sufletul altuia e singura valoare omeneasca”

Si cine poate spune ca nu e asa? Este superb, este relaxant, ca o impacare cu sinele. Cat timp traim in sufletul cuiva, suntem mai presus de oricine. Este intr-adevar, singura valoare omeneasca. Singura pe care o putem castiga. Iubind. Este o satisfactie covarsitoare sa existi prin altcineva,  mai ales ca existenta asta este mai importanta ca oricare alta.

Fericirea ne râde în faţă.

Asa cred. Twisted mind . Relatia barbat-femeie este ciorna unor idei perfecte de plasmuire. Un compromis de viata pe pamant, germenii in semintele de vis pe care le detinem din momentul existentei.

Eminescu, ca geniu neinteles, “nemuritor si rece” este, dupa gandirea mea bazata momentan pe instinct, cel mai fericit – in limitele in care fericirea o poate atinge cineva – om pe care am ajuns sa il aflu. De ce? Nu vreau sa fiu plictisitoare – pana la urma sunt putini care inteleg, iar restul “e poveste” – dar stim cu totii aproape ca el si`a trait in 33 de ani (am atat “a trait cu spiritul”) fericirea amestecata in nefericire, pe care o definea in poeziile sale. Nu fericire ca ideal al societatii si al omului de rand, ci fericirea de a exista, de a fi in purul sens al cuvantului.

Ma fascineaza (curios) ca a avut norocul, oarecum, de a fi primul intr`o lume ideala. Avea propria sa lume! Propriile stele, proprii sori si lune, proprii Eu-uri in toate ipostazele mintii sale, interzise de factorul religios/etic, moral/social. Sa fii tu insuti e un dar unic pe care ti`l poti darui, se pare. Cine are acest privilegiu? Nimeni, oricat am striga sus si tare ca “traim viata la misto”; avem griji, avem jena, avem simpatia, avem timpul care sta comprimat cu cel putin un sfert fata de “altadata”. O lume ideala are tot timpul, iti da, cand iti cere sufletul: si iubire, si ura, te cearta si te incalzeste, te uimesti si te trezesti rupt de problemele trecatoare, te adoarme cantand. Tu te hranesti pe tine, caci esti singur, la naiba! Nu ai o copie umana care sa te bata cap la cap cu tine! Atat lipseste, in realitate. In ideal, esti singur cu propriile copii-existente, ti le desenezi cu ochii inchisi, in somn; ii stergi trezit.

Poate Eminescu a fost ceva ideal, spiritul doar. Poate cei ce l`au cunoscut, au vazut ce au dorit sa vada pentru ca lumea avea nevoie de asa ceva: ba un nebun, ba un drogat, ba un geniu inadaptat, ba un om de cultura impresionant, ba un exemplu artistic unic cu o inteligenta unica si o memoria asemenea. Altfel. Cu ochii inrositi, isi scria opera romantica. Era pasiunea, viciul, tabuurile si fobiile: poezia, ca arta pura. Stia sa prinda o toamna insingurata si sa ii schimbe statutul. Noi nu putem.

Suntem saraci cu duhul. Si saraci. Atat de saraci incat miscarile noastre sunt robotizate: muncim, mancam, numaram banii, ii dam, mancam, dormim si rareori mai facem dragoste.

Nu suntem genii, dar cel mai trist e ca nici nu vrem sa ne autodepasim conditia de muribunzi banali. Ne este frica sa nu gasim cumva roata fericrii si sa aflam ca nu simtim nimic. Stim noi ceva, deci. Noi ne facem “fericirea” printr`o lume ideala.

In ea, pasiunile o iau razna, cultivam semintele de vise, iar personajele apar in functie de starea noastra afectiva. Avem nevoie de iubire, dar greu o prindem. Si atunci cand reusim, ca niste nu-genii ce suntem, o devalorizam. “Asa sunt eu”. Avem la baza moralul, principiul, dimensiunea religioasa, convingerile umane ca “nu e bine” si propriu dram de nebunie sociala ce nu ne permite sa actionam irational.

Ce, Eminescu si`a intalnit jumatatea? Poate da, avea prin mintea lui 3, 4 jumatati. In noi, a iubit ochiul meu verde, mana ta stanga, gura ta mare, necuvintele lui. A fost complet, avand un suflet ce dadea pe dinafara. Noi suntem rupti, avem suflete incomplete. Cat despre mitul androginului, ramane la stadiul de mit oarecum atins. Alergam ca prostii dupa cai verzi pe pereti. Avem dorinte, ca si el, dar dorinte murdare, si fir-ar!, nu avem voie sa le avem, sa nu`i ranim pe cei din jurul nostru intim. Pentru binele lumii. Dar care mai e binele lumii? Ajungem frustrati, dar macar nu pacatuim. Ciudat sens al lucrurilor.

Oricum, pana aici mi-am pierdut ideea. Aceea ca as vrea sa le am pe toate, e rudimentara. Am inceput cu ceva si am terminat cu altceva. Praf. Le am cu mine, si bune si rele, si emotii si ganduri negre, si pacate si tandreturi, intr`o lume ideala murdarita de real, cel care porneste si da shut down la entuziasmul unei furtuni negre.

E viata care da viata povestii tragice a existentei si cea care pune frana aproape de final. e nota de “verosimilitate” in profanele noastre dorinte de a iubi si a ucide …Fericirea ne rade`n fata.