Acum un an..scriam:

Acum un an, pe 6 martie, scriam despre un Nud. La fereastra. Am citit inca o data. Scriam mai mult si mai bine. Atunci

Fiecare dintre noi tanjim la un Ideal. Ar fi absurd sa zici ca-ti traiesti viata doar de dragul de a o trai. Suntem un puzzle de oameni, idei si opinii. Convingerile sunt pentru cei ce isi cultiva o oarecare mandrie. Pentru ca lumea este insasi o nebunie extrema si trebuie sa inchiriem un alt spatiu mental cand nu ne gasim “caminul”: nebunia personala, controlata. Idealul ramane pana la urma un malentendu menit sa ramana asa, o iluzie care poate risca sa devina obsesie. Fiecare isi doreste Nudul din fereastra, doar ca putini stiu sa ii inteleaga motivul pentru care sta goala, neprotejata, si nu deschide fereastra. E ca o obsesie pentru indiferenti, un vis pentru incapabili, o realitate pentru visatori, o intrebare pentru intelepti, o agonie a curajosilor. Cand omul promoveaza ideile si idealul ca lucruri inexistente, false si isi pierde el insusi Sinele, idealul isi pierde virginitatea, cazand din spatiul visului si al abstractului intr-un cos de gunoi numit Frustrare. Unii dintre noi luptam o viata sa fim mandri si sa adunam invidii prostesti sau admiratie pentru masca facuta de mainile noastre, fara ca cineva sa ne cunoasca cu adevarat. Altii aduna atata teama in ei, incat sangele le tremura la fiecare secunda. Frica prinde radacini si ajungem sa fim dependenti de ea, uitam de esenta si o admiram de la distanta, fara sa vedem ca idealul nostru, in spatiul vietii, se materializeaza in persoana de langa noi. Ignoram cu un curaj inconstient, absurd si trist. Rar sunt cei care isi pastreaza visele pentru fiecare dimineata, se bucura de un alint al luminii valorificat, iar viata nu mai este considerata procesul de alienare a omului. Constientizeaza idealul, ii zambeste si se bucura ca traieste. Am descoperit si eu o idee limpede, care nu putea sa strige prin mine.

“Oamenii alearga in jurul meu, se agita, se pierd si mai mult de ei si ma sperie. Mi-e frica sa nu devin si eu un nonsuflet ambulant. Vreau sa scriu o groaza, vreau sa vorbesc si despre alte lucruri decat cele care privesc realitatea obiectiva, realitatea tuturor…asta e ca o curva binevoitoare cu toti.”

Luciditatea ne-o gasim in starile de a fi. Consistent. Exista un moment de a fi pur si simplu, de a exista.

Fericirea ne râde în faţă.

Asa cred. Twisted mind . Relatia barbat-femeie este ciorna unor idei perfecte de plasmuire. Un compromis de viata pe pamant, germenii in semintele de vis pe care le detinem din momentul existentei.

Eminescu, ca geniu neinteles, “nemuritor si rece” este, dupa gandirea mea bazata momentan pe instinct, cel mai fericit – in limitele in care fericirea o poate atinge cineva – om pe care am ajuns sa il aflu. De ce? Nu vreau sa fiu plictisitoare – pana la urma sunt putini care inteleg, iar restul “e poveste” – dar stim cu totii aproape ca el si`a trait in 33 de ani (am atat “a trait cu spiritul”) fericirea amestecata in nefericire, pe care o definea in poeziile sale. Nu fericire ca ideal al societatii si al omului de rand, ci fericirea de a exista, de a fi in purul sens al cuvantului.

Ma fascineaza (curios) ca a avut norocul, oarecum, de a fi primul intr`o lume ideala. Avea propria sa lume! Propriile stele, proprii sori si lune, proprii Eu-uri in toate ipostazele mintii sale, interzise de factorul religios/etic, moral/social. Sa fii tu insuti e un dar unic pe care ti`l poti darui, se pare. Cine are acest privilegiu? Nimeni, oricat am striga sus si tare ca “traim viata la misto”; avem griji, avem jena, avem simpatia, avem timpul care sta comprimat cu cel putin un sfert fata de “altadata”. O lume ideala are tot timpul, iti da, cand iti cere sufletul: si iubire, si ura, te cearta si te incalzeste, te uimesti si te trezesti rupt de problemele trecatoare, te adoarme cantand. Tu te hranesti pe tine, caci esti singur, la naiba! Nu ai o copie umana care sa te bata cap la cap cu tine! Atat lipseste, in realitate. In ideal, esti singur cu propriile copii-existente, ti le desenezi cu ochii inchisi, in somn; ii stergi trezit.

Poate Eminescu a fost ceva ideal, spiritul doar. Poate cei ce l`au cunoscut, au vazut ce au dorit sa vada pentru ca lumea avea nevoie de asa ceva: ba un nebun, ba un drogat, ba un geniu inadaptat, ba un om de cultura impresionant, ba un exemplu artistic unic cu o inteligenta unica si o memoria asemenea. Altfel. Cu ochii inrositi, isi scria opera romantica. Era pasiunea, viciul, tabuurile si fobiile: poezia, ca arta pura. Stia sa prinda o toamna insingurata si sa ii schimbe statutul. Noi nu putem.

Suntem saraci cu duhul. Si saraci. Atat de saraci incat miscarile noastre sunt robotizate: muncim, mancam, numaram banii, ii dam, mancam, dormim si rareori mai facem dragoste.

Nu suntem genii, dar cel mai trist e ca nici nu vrem sa ne autodepasim conditia de muribunzi banali. Ne este frica sa nu gasim cumva roata fericrii si sa aflam ca nu simtim nimic. Stim noi ceva, deci. Noi ne facem “fericirea” printr`o lume ideala.

In ea, pasiunile o iau razna, cultivam semintele de vise, iar personajele apar in functie de starea noastra afectiva. Avem nevoie de iubire, dar greu o prindem. Si atunci cand reusim, ca niste nu-genii ce suntem, o devalorizam. “Asa sunt eu”. Avem la baza moralul, principiul, dimensiunea religioasa, convingerile umane ca “nu e bine” si propriu dram de nebunie sociala ce nu ne permite sa actionam irational.

Ce, Eminescu si`a intalnit jumatatea? Poate da, avea prin mintea lui 3, 4 jumatati. In noi, a iubit ochiul meu verde, mana ta stanga, gura ta mare, necuvintele lui. A fost complet, avand un suflet ce dadea pe dinafara. Noi suntem rupti, avem suflete incomplete. Cat despre mitul androginului, ramane la stadiul de mit oarecum atins. Alergam ca prostii dupa cai verzi pe pereti. Avem dorinte, ca si el, dar dorinte murdare, si fir-ar!, nu avem voie sa le avem, sa nu`i ranim pe cei din jurul nostru intim. Pentru binele lumii. Dar care mai e binele lumii? Ajungem frustrati, dar macar nu pacatuim. Ciudat sens al lucrurilor.

Oricum, pana aici mi-am pierdut ideea. Aceea ca as vrea sa le am pe toate, e rudimentara. Am inceput cu ceva si am terminat cu altceva. Praf. Le am cu mine, si bune si rele, si emotii si ganduri negre, si pacate si tandreturi, intr`o lume ideala murdarita de real, cel care porneste si da shut down la entuziasmul unei furtuni negre.

E viata care da viata povestii tragice a existentei si cea care pune frana aproape de final. e nota de “verosimilitate” in profanele noastre dorinte de a iubi si a ucide …Fericirea ne rade`n fata.

Nudul de langa geam

Casa cu etaj, in fata parcul plin de copaci si o alee. O banca albastra chiar in fata. Oamenii se grabesc in mersul lor spre stat. Stateam pe banca albastra cu privirile in spectacolul de umbre si lumini heteroclite, multiforme si multicolore si incercam sa ghicesc ce stare se ascunde sub masca actorilor.

La geamul de la etaj, in albul virgin, o silueta in care se ineca lumina refractata prin sticla sta scrutand intr-o maniera fragila, dar cu o privire cutezatoare, spre orizont. Copacii emanau imbratisari de frunze pe goliciunea acelei picturi vii. O energie in stare bruta, si totusi perfecta. Idealul. Parul era imbibat de cojile castanelor, iar trupul invelea o carne proaspata, irigata de vise si extaz. Privirea indrazneata implinea contingenta intre real si iluzie. Pentru mine parea o aporie de prim rang.

Primul act. O domnisoara aranjata peste masura, din cap pana in picioare, afisa un aer indolent, specific unui rang privilegiat. Palaria neagra o proteja de lumina usor agasanta, iar funda galbena stralucea oarecum demonic. Mersul ei intepat si mainile imbatranite prematur ii tradau originea de provincie, dar tinuta ii conferi eleganta. Rostul palariei era de a se autoeduca sa priveasca deasupra orizontului, intepand vazduhul si anuland valorile de sub ea. Dadu de nudul din geam, si cu un fals dezgust, exclama: “Tant pauvre, tant …!” si cazu brusc in noroiul din fata, pe care il ignorase, si-si juli genunchii, prin ciorapii subtiri. Palaria fusese furata de vant, iar noroiul ii distruse rochia, lasand-o prada lacrimilor si rusinii de a fi descoperita. Cu mainile pline de noroi incerca sa-si stearga fata, sa se ridice, dar aluneca, in picioarele goale de acum, si-si intinse rujul sangeriu, iar ochii ramasera innegriti de rautate si aroganta. Nimeni nu o ajuta, inconstient sau constient. Se ridica si dispare printre copaci, cu pantofii in mana, distrusa, aruncand inca o privire la geam. Nudul o privea cu oarecare mila tacuta.

Al doilea act. In timpul celui de-al doilea act masuram soarele cat este de lat si de lung, dar ma plictisesc de acum, prefer sa ma bucur de Incet. Zambesc privind la ochii coplesitori ai nudului feminin din geamul imens. Ii admiram goliciunea etalata curajos.

Din dreapta mea, un tanar grabit, usor speriat, cu o privire tampa, se apropie de fereastra, o privi de jos stupefiat, usor speriat si impietrit de imaginea acelei picturi vii, nemiscata. Isi pierdea timpul, ii scapa printre degete, in timp ce treceau pe langa el prezentele feminine care ii zambeau trist. Uita de florile din mana, pe care trebuia sa le daruiasca fetelor pe care le intalnea. Credea ca asa isi va gasi jumatatea. Ii lipseau alinturile. Si, drogat de iluzii, uita de ele. Pana un tigan se repezi la el si-i fura florile. Dezmeticit, lua drumul spre banca de langa mine, trist.

Al treilea act semana cu al doilea. O copilita incerca sa imite ca intr-o oglinda imensa, nudul de la geam. Se simtea mica, fara sa stie cat de frumoasa e copilaria si naivitatea. In jurul ei se adunasera colegii mai mari, care radeau. Mainile nu-i stateau elegant, fata si-o obligase sa fie serioasa, isi pierduse inocenta. Uita de ea intr-un parc verde. Cand se vazu privita si umilita, alerga spre mama ei, luand-o strans in brate.

Al patrulea act descrie un alt tip de personalitate, alt actor. Fiecare si-a jucat mai mult sau mai putin rolul. O fata vesela, imprastiind priviri profunde, dar rapide, isi urma curiozitatea. Mergand prin fata mea, imi zambi (parca in afara rolului) si privi cu ochii inchisi spre lumina. Se invarti de doua ori asa, pierduta in orizont, parca beata de primavara si se opri cu fata la nudul feminin, cu mainile intinse gratios spre cer. Relaxarea usor lenesa ii trada un caracter natural, pierdut si regasit. Se apropie un tanar, ea ii ceru sa o ajute cu ceva. Se apropiara amandoi de zidul casei. Nudul privi in jos si incepu sa rada. Zambetul ma facu si pe mine sa zambesc, ca un tic nestiut. Fata aceea colorata isi infipse picioarele in palmele tanarului strain si acum isi lipeste palmele subtiri de geam. Pictura se misca, usor, se lipeste si ea de geam. Fata ii deseneaza conturul, ii zambeste, isi lipesc palmele, parand o reflexie dubla intr-o oglinda subtila. Privirile directe, fara clipiri. Coboara, ii multumeste tanarului si mersul ei se dezvolta intr-un dans pe muzica decorului. Zambetul de multumire i se lipi de gura alintata de copaci. Se pierde in parc.

*

Fiecare dintre noi tanjim la un Ideal. Ar fi absurd sa zici ca-ti traiesti viata doar de dragul de a o trai. Suntem un puzzle de oameni, idei si opinii. Convingerile sunt pentru cei ce isi cultiva o oarecare mandrie. Pentru ca lumea este insasi o nebunie extrema si trebuie sa inchiriem un alt spatiu mental cand nu ne gasim “caminul”: nebunia personala, controlata. Idealul ramane pana la urma un malentendu menit sa ramana asa, o iluzie care poate risca sa devina obsesie. Fiecare isi doreste Nudul din fereastra, doar ca putini stiu sa ii inteleaga motivul pentru care sta goala, neprotejata, si nu deschide fereastra. E ca o obsesie pentru indiferenti, un vis pentru incapabili, o realitate pentru visatori, o intrebare pentru intelepti, o agonie a curajosilor. Cand omul promoveaza ideile si idealul ca lucruri inexistente, false si isi pierde el insusi Sinele, idealul isi pierde virginitatea, cazand din spatiul visului si al abstractului intr-un cos de gunoi numit Frustrare. Unii dintre noi luptam o viata sa fim mandri si sa adunam invidii prostesti sau admiratie pentru masca facuta de mainile noastre, fara ca cineva sa ne cunoasca cu adevarat. Altii aduna atata teama in ei, incat sangele le tremura la fiecare secunda. Frica prinde radacini si ajungem sa fim dependenti de ea, uitam de esenta si o admiram de la distanta, fara sa vedem ca idealul nostru, in spatiul vietii, se materializeaza in persoana de langa noi. Ignoram cu un curaj inconstient, absurd si trist. Rar sunt cei care isi pastreaza visele pentru fiecare dimineata, se bucura de un alint al luminii valorificat, iar viata nu mai este considerata procesul de alienare a omului. Constientizeaza idealul, ii zambeste si se bucura ca traieste. Am descoperit si eu o idee limpede, care nu putea sa strige prin mine.

Luciditatea ne-o gasim in starile de a fi. Consistent. Exista un moment de a fi pur si simplu, de a exista.

“Oamenii alearga in jurul meu, se agita, se pierd si mai mult de ei si ma sperie. Mi-e frica sa nu devin si eu un nonsuflet ambulant. Vreau sa scriu o groaza, vreau sa vorbesc si despre alte lucruri decat cele care privesc realitatea obiectiva, realitatea tuturor…asta e ca o curva binevoitoare cu toti.”