realitatea musca daca incerci s`o mangai. iar mana care te alinta te plesneste grav cand vrei sa ii afli liniile.
Sperante? Noh.
Si totusi, da. Ca nu ne invatam minte. Nu putem accepta ca putem sa fim mintiti usor de catre persoanele cele mai importante din viata noastra. Ni se intampla sa toleram, sa intoarcem privirea, sa acceptam si sa indesam in spatele nostru toata mizeria lor, pentru ca …ce sa`i faci? Ii iubim, tinem la ei, ii simtim dragi si lipsiti de rautate. Continue reading
E o seara atat de stupida. E luni seara. Tipic. Examene peste examene, teme si entuziasm in proiectele ce se ating de mine.
Mi-am ingropat teama asta de atata timp…Nu voiam sa o mai simt inca o data. E sentimentul acela de tremur psihic, cand iti fug gandurile, nu ochii, pe niste pereti transpusi in viior. Cu cat trec peste, cu atat ma influenteaza si mai mult. Sau mai bine zis, cand va rabufni, ma va lovi pe nepregatite. Devin tot mai puternica, doresc mai mult, incerc sa fac sa fie cum trebuie, intr-un echilibru minim cel putin. Mi-e atat de teama de ce imi rezerva viitorul…Pentru ca am avut sfori pe care altii doar le visau. Sfori ale cunoasterii, ale experientei, ale unor iluzii sau “once in a life time”`uri. Oameni care si-au avut un rol definit de la inceput sau definit la sfarsit, in ochii mei si in viata mea. Dar la fiecare sfoara, a aparut un fel de teama. Teama de a nu sufoca, teama de a nu fi asa cum mi se zicea: “deja nu te vad bine”- in modalitati diferite. Probabil voi fi prea bine, si inconstient, am dirijat traiectorii unice. Influenta contra influenta. Teama de a nu fi inteleasa, teama de a fi tradata, teama de a confunda oamenii. Teama de a acorda incredere sau de a nu face pasul mare inainte. Si mai ales teama de a fi limitata, de a fi legata de sfoara aceea, in loc sa o urc.
Culmea, de fiecare data cand am urcat pe cate o sfoara, am primit ceva minunat in schimb – efortul, starea mea proprie. Dar unele sfori sunt mai subtiri decat par. Acelea mi-au strans aripile si le-am dat drumul cu tot cu ele. Am avut norocul de a ma lega de urmatoarea. Probabil asa imi e dat sa traiesc.
Dar deocamdata, am un sentiment urat in mine – frica.
Mi-e frica de tine: nu de ce poti zice, de ce poti face, ci de ceea ce esti.
Poate scriind, imi revin – ca de fiecare data, partial. E in sangele meu, vorba aia.
Cel mai rau e ca imi urasc teama. Cu cat o controlez mai mult, cu atat ma va controla ea in momentul in care voi exploda.
Nu am idee ce vreau sa spun cu adevarat, poate simplul fapt ca m-am izbit prea brusc de realitate si nu am pielea atat de groasa. Si inca am urme.
Am trait sa vad cum un vis poate deveni cosmar, cum oamenii se tem de maturizare, cum nu exista “cel mai bun prieten”, ci “cea mai buna sursa de divertisment”, cum poti vedea cum se da timpul inapoi cand un cineva evolueaza si, imediat, involueaza.
Si, totusi, mai cred in miracole. In norul acela care pluteste deasupra pamantului rece, universul Ideilor noastre si al Sentimentelor. Al spiritelor in armonie. Pretul pe care trebuie sa il platesti ca sa crezi in el este sa iubesti viata. Si e atat de greu pentru unii!…
Am nevoie urgent de o pauza, de un suflu nou..o excursie singura undeva, o vacanta in adevaratul sens al cuvantului. La mare am avut probleme si certuri, acasa am primit numai “palme” de la cei apropiati, asezonate cu tradari, minciuni si dispret. Simt ca o sa clachez, simt ca daca nu ma detasez, o sa o iau razna. Nu mai vreau sa`mi mai doresc. Nimic.
Ce nu te doboara, te face mai puternic. Incerc sa raman pe linia asta de plutire.
Pentru ca oamenii sunt rai, sunt meschini, sunt pe interes, sunt oamenii secolului XXI. Cine stie cum sunt eu? Am nevoie de un raspuns sincer, desi mai rar gasesti sinceritate gratis.
Prietenii pe care ii aveam si`au facut treaba. Duhuri rele care se intorc in sticlele lor coloratee si inchise. Eu nu le mai deschid, nu mai am aer destul si nici rabdare de fier sa mai aflu trecutul lor, sa le analizez loviturile sub centura sau minciunile de ani de zile, nesimtirea cu care incearca sa se convinga singuri de falsele cuvinte…tupeul cu care fac pe victimele in fata victimelor. Basme.
Minciunile inunda aleile pe care umblu, mintea mea devine si ea o pata imbacsita. Nu. Refuz. Dar iubirea se intoarce si ea cu cate o ultima palma (pusa pe repeat, acum vad) de fiecare data cand incerc sa curat de praf adevarul.
Obosesc. Am nevoie de o pauza. Orice pauza. Publicitara, de un timp, de jumatate de timp, de masa. In care sa nu mai visez. Shh…sa nu ai incredere in nimeni…
Ca un PS. Nu mai am nevoie de prieteni, de minciuni si zambete false. Interesul primeaza in fata valorilor si principiilor de viata. Incredere? Optimism? Altruism? Nu exista asa ceva. Pentru convingere incercati viata voastra. Eu mi`am vazut`o pe a mea.
Sunt un alt om. Mai liber decat ar crede multi, mai eliberat decat sunt altii. Pur si simplu, un alt om, o alta fata, Andreea. Urati`mi bafta! 
Casa cu etaj, in fata parcul plin de copaci si o alee. O banca albastra chiar in fata. Oamenii se grabesc in mersul lor spre stat. Stateam pe banca albastra cu privirile in spectacolul de umbre si lumini heteroclite, multiforme si multicolore si incercam sa ghicesc ce stare se ascunde sub masca actorilor.
La geamul de la etaj, in albul virgin, o silueta in care se ineca lumina refractata prin sticla sta scrutand intr-o maniera fragila, dar cu o privire cutezatoare, spre orizont. Copacii emanau imbratisari de frunze pe goliciunea acelei picturi vii. O energie in stare bruta, si totusi perfecta. Idealul. Parul era imbibat de cojile castanelor, iar trupul invelea o carne proaspata, irigata de vise si extaz. Privirea indrazneata implinea contingenta intre real si iluzie. Pentru mine parea o aporie de prim rang.
Primul act. O domnisoara aranjata peste masura, din cap pana in picioare, afisa un aer indolent, specific unui rang privilegiat. Palaria neagra o proteja de lumina usor agasanta, iar funda galbena stralucea oarecum demonic. Mersul ei intepat si mainile imbatranite prematur ii tradau originea de provincie, dar tinuta ii conferi eleganta. Rostul palariei era de a se autoeduca sa priveasca deasupra orizontului, intepand vazduhul si anuland valorile de sub ea. Dadu de nudul din geam, si cu un fals dezgust, exclama: “Tant pauvre, tant …!” si cazu brusc in noroiul din fata, pe care il ignorase, si-si juli genunchii, prin ciorapii subtiri. Palaria fusese furata de vant, iar noroiul ii distruse rochia, lasand-o prada lacrimilor si rusinii de a fi descoperita. Cu mainile pline de noroi incerca sa-si stearga fata, sa se ridice, dar aluneca, in picioarele goale de acum, si-si intinse rujul sangeriu, iar ochii ramasera innegriti de rautate si aroganta. Nimeni nu o ajuta, inconstient sau constient. Se ridica si dispare printre copaci, cu pantofii in mana, distrusa, aruncand inca o privire la geam. Nudul o privea cu oarecare mila tacuta.
Al doilea act. In timpul celui de-al doilea act masuram soarele cat este de lat si de lung, dar ma plictisesc de acum, prefer sa ma bucur de Incet. Zambesc privind la ochii coplesitori ai nudului feminin din geamul imens. Ii admiram goliciunea etalata curajos.
Din dreapta mea, un tanar grabit, usor speriat, cu o privire tampa, se apropie de fereastra, o privi de jos stupefiat, usor speriat si impietrit de imaginea acelei picturi vii, nemiscata. Isi pierdea timpul, ii scapa printre degete, in timp ce treceau pe langa el prezentele feminine care ii zambeau trist. Uita de florile din mana, pe care trebuia sa le daruiasca fetelor pe care le intalnea. Credea ca asa isi va gasi jumatatea. Ii lipseau alinturile. Si, drogat de iluzii, uita de ele. Pana un tigan se repezi la el si-i fura florile. Dezmeticit, lua drumul spre banca de langa mine, trist.
Al treilea act semana cu al doilea. O copilita incerca sa imite ca intr-o oglinda imensa, nudul de la geam. Se simtea mica, fara sa stie cat de frumoasa e copilaria si naivitatea. In jurul ei se adunasera colegii mai mari, care radeau. Mainile nu-i stateau elegant, fata si-o obligase sa fie serioasa, isi pierduse inocenta. Uita de ea intr-un parc verde. Cand se vazu privita si umilita, alerga spre mama ei, luand-o strans in brate.
Al patrulea act descrie un alt tip de personalitate, alt actor. Fiecare si-a jucat mai mult sau mai putin rolul. O fata vesela, imprastiind priviri profunde, dar rapide, isi urma curiozitatea. Mergand prin fata mea, imi zambi (parca in afara rolului) si privi cu ochii inchisi spre lumina. Se invarti de doua ori asa, pierduta in orizont, parca beata de primavara si se opri cu fata la nudul feminin, cu mainile intinse gratios spre cer. Relaxarea usor lenesa ii trada un caracter natural, pierdut si regasit. Se apropie un tanar, ea ii ceru sa o ajute cu ceva. Se apropiara amandoi de zidul casei. Nudul privi in jos si incepu sa rada. Zambetul ma facu si pe mine sa zambesc, ca un tic nestiut. Fata aceea colorata isi infipse picioarele in palmele tanarului strain si acum isi lipeste palmele subtiri de geam. Pictura se misca, usor, se lipeste si ea de geam. Fata ii deseneaza conturul, ii zambeste, isi lipesc palmele, parand o reflexie dubla intr-o oglinda subtila. Privirile directe, fara clipiri. Coboara, ii multumeste tanarului si mersul ei se dezvolta intr-un dans pe muzica decorului. Zambetul de multumire i se lipi de gura alintata de copaci. Se pierde in parc.
*
Fiecare dintre noi tanjim la un Ideal. Ar fi absurd sa zici ca-ti traiesti viata doar de dragul de a o trai. Suntem un puzzle de oameni, idei si opinii. Convingerile sunt pentru cei ce isi cultiva o oarecare mandrie. Pentru ca lumea este insasi o nebunie extrema si trebuie sa inchiriem un alt spatiu mental cand nu ne gasim “caminul”: nebunia personala, controlata. Idealul ramane pana la urma un malentendu menit sa ramana asa, o iluzie care poate risca sa devina obsesie. Fiecare isi doreste Nudul din fereastra, doar ca putini stiu sa ii inteleaga motivul pentru care sta goala, neprotejata, si nu deschide fereastra. E ca o obsesie pentru indiferenti, un vis pentru incapabili, o realitate pentru visatori, o intrebare pentru intelepti, o agonie a curajosilor. Cand omul promoveaza ideile si idealul ca lucruri inexistente, false si isi pierde el insusi Sinele, idealul isi pierde virginitatea, cazand din spatiul visului si al abstractului intr-un cos de gunoi numit Frustrare. Unii dintre noi luptam o viata sa fim mandri si sa adunam invidii prostesti sau admiratie pentru masca facuta de mainile noastre, fara ca cineva sa ne cunoasca cu adevarat. Altii aduna atata teama in ei, incat sangele le tremura la fiecare secunda. Frica prinde radacini si ajungem sa fim dependenti de ea, uitam de esenta si o admiram de la distanta, fara sa vedem ca idealul nostru, in spatiul vietii, se materializeaza in persoana de langa noi. Ignoram cu un curaj inconstient, absurd si trist. Rar sunt cei care isi pastreaza visele pentru fiecare dimineata, se bucura de un alint al luminii valorificat, iar viata nu mai este considerata procesul de alienare a omului. Constientizeaza idealul, ii zambeste si se bucura ca traieste. Am descoperit si eu o idee limpede, care nu putea sa strige prin mine.
Luciditatea ne-o gasim in starile de a fi. Consistent. Exista un moment de a fi pur si simplu, de a exista.
“Oamenii alearga in jurul meu, se agita, se pierd si mai mult de ei si ma sperie. Mi-e frica sa nu devin si eu un nonsuflet ambulant. Vreau sa scriu o groaza, vreau sa vorbesc si despre alte lucruri decat cele care privesc realitatea obiectiva, realitatea tuturor…asta e ca o curva binevoitoare cu toti.”
