Visul de “La poarta”.

Am visat ca eram la bunici. Radeam, de aceea cred ca m`am si trezit cu lumina in suflet, in ochi si prin ferestre.  O zi luminoasa, spre tarziul primaverii, cu emotiile dupa-amiezelor la poarta inundate de joaca culorilor solare. “La poarta” semnifica un loc sacru, simbol al satului, desemneaza un ritual traditional, care echilibreaza fiecare zi a taranului. La poarta stau bunicii sa mai respire sau sa mai manance seminte de dovleac, stau barbatii dupa o zi de munca si dupa cateva sticle de bere, pahare de tuica de la birtul de vizavi. La poarta stau fetele ciufulite, cu parul mirosind a fan, si baietii juliti in coate si genunchi de la cursele cu bicicletele. La poarta stau nepotii, murdari pe obraji de praf. La poarta mai vin neamurile de la oras, cu privirea curioasa in jur, la barfe si la ce se mai aude in sat. La poarta se intalnesc bunicii sa mai discute despre vechii politicieni si despre stirile de la ora 7 de pe TVR, iar mamaitele iscodesc lucrurile care par “nelalocul lor”.

Fericirea ne râde în faţă.

Asa cred. Twisted mind . Relatia barbat-femeie este ciorna unor idei perfecte de plasmuire. Un compromis de viata pe pamant, germenii in semintele de vis pe care le detinem din momentul existentei.

Eminescu, ca geniu neinteles, “nemuritor si rece” este, dupa gandirea mea bazata momentan pe instinct, cel mai fericit – in limitele in care fericirea o poate atinge cineva – om pe care am ajuns sa il aflu. De ce? Nu vreau sa fiu plictisitoare – pana la urma sunt putini care inteleg, iar restul “e poveste” – dar stim cu totii aproape ca el si`a trait in 33 de ani (am atat “a trait cu spiritul”) fericirea amestecata in nefericire, pe care o definea in poeziile sale. Nu fericire ca ideal al societatii si al omului de rand, ci fericirea de a exista, de a fi in purul sens al cuvantului.

Ma fascineaza (curios) ca a avut norocul, oarecum, de a fi primul intr`o lume ideala. Avea propria sa lume! Propriile stele, proprii sori si lune, proprii Eu-uri in toate ipostazele mintii sale, interzise de factorul religios/etic, moral/social. Sa fii tu insuti e un dar unic pe care ti`l poti darui, se pare. Cine are acest privilegiu? Nimeni, oricat am striga sus si tare ca “traim viata la misto”; avem griji, avem jena, avem simpatia, avem timpul care sta comprimat cu cel putin un sfert fata de “altadata”. O lume ideala are tot timpul, iti da, cand iti cere sufletul: si iubire, si ura, te cearta si te incalzeste, te uimesti si te trezesti rupt de problemele trecatoare, te adoarme cantand. Tu te hranesti pe tine, caci esti singur, la naiba! Nu ai o copie umana care sa te bata cap la cap cu tine! Atat lipseste, in realitate. In ideal, esti singur cu propriile copii-existente, ti le desenezi cu ochii inchisi, in somn; ii stergi trezit.

Poate Eminescu a fost ceva ideal, spiritul doar. Poate cei ce l`au cunoscut, au vazut ce au dorit sa vada pentru ca lumea avea nevoie de asa ceva: ba un nebun, ba un drogat, ba un geniu inadaptat, ba un om de cultura impresionant, ba un exemplu artistic unic cu o inteligenta unica si o memoria asemenea. Altfel. Cu ochii inrositi, isi scria opera romantica. Era pasiunea, viciul, tabuurile si fobiile: poezia, ca arta pura. Stia sa prinda o toamna insingurata si sa ii schimbe statutul. Noi nu putem.

Suntem saraci cu duhul. Si saraci. Atat de saraci incat miscarile noastre sunt robotizate: muncim, mancam, numaram banii, ii dam, mancam, dormim si rareori mai facem dragoste.

Nu suntem genii, dar cel mai trist e ca nici nu vrem sa ne autodepasim conditia de muribunzi banali. Ne este frica sa nu gasim cumva roata fericrii si sa aflam ca nu simtim nimic. Stim noi ceva, deci. Noi ne facem “fericirea” printr`o lume ideala.

In ea, pasiunile o iau razna, cultivam semintele de vise, iar personajele apar in functie de starea noastra afectiva. Avem nevoie de iubire, dar greu o prindem. Si atunci cand reusim, ca niste nu-genii ce suntem, o devalorizam. “Asa sunt eu”. Avem la baza moralul, principiul, dimensiunea religioasa, convingerile umane ca “nu e bine” si propriu dram de nebunie sociala ce nu ne permite sa actionam irational.

Ce, Eminescu si`a intalnit jumatatea? Poate da, avea prin mintea lui 3, 4 jumatati. In noi, a iubit ochiul meu verde, mana ta stanga, gura ta mare, necuvintele lui. A fost complet, avand un suflet ce dadea pe dinafara. Noi suntem rupti, avem suflete incomplete. Cat despre mitul androginului, ramane la stadiul de mit oarecum atins. Alergam ca prostii dupa cai verzi pe pereti. Avem dorinte, ca si el, dar dorinte murdare, si fir-ar!, nu avem voie sa le avem, sa nu`i ranim pe cei din jurul nostru intim. Pentru binele lumii. Dar care mai e binele lumii? Ajungem frustrati, dar macar nu pacatuim. Ciudat sens al lucrurilor.

Oricum, pana aici mi-am pierdut ideea. Aceea ca as vrea sa le am pe toate, e rudimentara. Am inceput cu ceva si am terminat cu altceva. Praf. Le am cu mine, si bune si rele, si emotii si ganduri negre, si pacate si tandreturi, intr`o lume ideala murdarita de real, cel care porneste si da shut down la entuziasmul unei furtuni negre.

E viata care da viata povestii tragice a existentei si cea care pune frana aproape de final. e nota de “verosimilitate” in profanele noastre dorinte de a iubi si a ucide …Fericirea ne rade`n fata.