Poveste…in umbra unui nuc

Gol, viata, tot.

Ca un boboc care abia s`a ridicat, singur in fata tuturor; altii mor asa de usor, striviti crud, aplecati in suferinta. Intr`o naivitate copilareasca si pura, cand numai soare exista, am existat si eu si ma minunam cum poate sa existe ceva asa perfect. Deodata, au venit norii, tristi si grei, negri de rautate si dezamagire. Dezamagirea inecase tot spiritul, cuprinse frunzele moi si fragile, un boboc asa de crud si frumos, care spera spre acelasi soare pe care il vedea deasupra lui si care imi incalzea si mie trupul timid. Cand s`au deschis primele petale, o stralucire in jur si pe cer, de parca Dumnezeu ar fi atins floarea…Mii de fluturi roiau prin nuc, in jur, alintand`o in dansuri, bateau din aripile colorate fara teama! Un rosu sangeriu, pictat de unde rupte din curcubee, misca si golul din pietre. Dar caldura disparuse. Unde? De ce? A trecut cineva si a calcat in picioare minunea. A alungat fluturii departe; vantul incepuse sa bata dureros si aspru, incat floarea cazuse rece la pamant, sub nuc; nimeni sa o ridice. Trist, frunzele se rupeau si se uscau printre lacrimi, fosnind tremurat. Un condamnat al lumii reale. Dupa o furtuna urata apare soarele. Plin de speranta si inconjurat de curcubee, trezeste pamantul, dezmorteste globuri de viata. Bobocul acum era o floare ce cunoscuse si minunea, si pacatul. A invatat sa zambeasca in continuare, sperand sa gaseasca iar lumina care acum era palida, dar exista. Dar petalele erau arse, nu par a se mai deschide ca atunci. Cand alte petale dau ochii, soarele le`a suras si raze de iubire falsa a trimis. O alta durere…Oricat se ferise floarea sa se inchida, dadu tot de caldura, o altfel de caldura insa, incarcata de nepasare inconstienta, si se deschise iar. O altfel de vara, ce ii consuma alte petale insangerate si arse…Doar un fluture se zbatea, cu aripile frante zbura resemnat. Tot mai mult floarea se simtea uitata in singuratate. Dupa ce ramane fara petale, se coborise inapoi de unde se nascuse plina de viata, traind in umbre si singuratate, singurele care o fereau de ce e pe pamant. Oricat ii lipseau fluturii si soarele, prefera sa ramana ascunsa, asa credea. Dar treptat, si`a dat seama ca nu poate sa nu incerce iar si se ridica, si risca, si cauta iar soarele; il gaseste cu alte raze, o lovesc, o tarasc si o fulgera la pamant, fara vlaga. Iar si iar, floarea rezista pana intr`o ultima vara. Naste, traieste, moare.

Voi trece intr`o toamna sa o privesc si sa ii reprosez ca nu a ramas de unde a imbobocit…

In umbra unui nuc, imi voi da seama…nu am cum sa imi reprosez nimic. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s