Daca’i verde, verde sa fie!

Acest articol este inscris in concursul Naturalist:

Daca tot sunt verde, daca tot imi place verdele si blogul meu este verde…sa ramana verde!
Depinde ce inseamna pentru noi verde. Pentru mine, este zambetul. Este veselia si renasterea, este energia si miscarea, este Culoarea vietii. Din pacate, lumea prefera tonurile de gri, negru si galben-pai. Astea sunt lenese, triste si enervante.

Cand am deschis ochii, am dat de zambetul tanar al mamei. Am invatat sa ma joc in iarba, sa o miros, sa rup florile din gradina sau sa mananc pamantul chiar. Asa am ajuns sanatoasa si plina de viata. Am facut o pasiune pentru copaci, pentru culoarea lor, pentru prospetimea care ma inunda cand pasesc printr-o padure mare si „virgina”. Sa alerg cu prietenii printre trunchiuri, sa alunec in frunze si sa le miros viata. E viata! De cate ori pot, merg cu familia si cu prietenii la Valea Uzului, pe dealuri, la gratare. E placut sa privesti lacul de acumulare imens si sa stai la marginea padurii. In schimb, da: recunoastem cu totii ca mizeria e pretutindeni. Ti se face ciuda instantaneu cand vezi asta. La o zona asa des vizitata, e pacat ca nu sunt spatii pentru depozitarea gunoaielor, cosuri sau orice. A, ba da, un mic recipient la strada, unde incape un saculet de gunoi, desi in jur sunt vreo sase masini (6 familii venite la iarba verde). Siiigur ajunge!

Acum doua zile am fost cu prietenul meu in Comanesti, pe dealuri; am ajuns pe un teren mare de iarba, inconjurati fiind de paduri. Priveam inspre oras (apropo, superba priveliste!). Analizam sondele, luminile si copacii. „Acolo au fost plantati puieti? Sau ce se vede?”, referindu-ma la un palc mai mare de copacei, in jurul lor spatiu verde si dupa cativa zeci de metri, intrare in paduri. Imi raspunde: „Da, uite, au plantat la loc dupa defrisari…dar parca nu destui. E normal sa nu fie destui.” Da, in zona noastra, cel putin, sunt paduri intinse pe dealuri, incat nu stau cu teama ca ele nu vor mai exista. Mi-a placut sa vad ca macar initiativa exista: dupa defrisari, hai sa respectam natura si sa-i dam verdele inapoi! Un schimb in speranta unui echilibru, mi se pare just. Inca nu ma ingrijorez, dar ma gandesc: in viitor, cum vor arata dealurile copilariei mele? tot la fel de pline de verdeata si lipsite de utilaje? Se vor planta din nou puieti in locul celor defrisati?

Citisem intr-o revista a studentilor la FJSC, un articol destul de plin de entuziasm si frustrare (frustrarea asta ar trebui sa o simtim cu totii, e o frustrare generala benefica) despre plaja Corbu, la cativa km de Constanta. Auzisem de plaja acum un timp, aveam si poze incredibil de frumoase, incat am zis ca e un colt de Rai. Prostia: din tot, oamenii carora le sta in putere, folosesc natura ca o masina de facut bani, dar nu inapoiaza nimic.  Cu nesimtire, ei defriseaza pentru a construi malluri, parcari, vile pentru oamenii fara bun simt si fara dragoste de tara, sa zic asa. Pai ce am ajuns? Sa ne autodistrugem? Pana si scriitorii nostri tratau tema naturii, a patriei, a tezaurului natural. Acum despre ce ar trebui sa se scrie? Despre bani, cluburi, vile si …nimic?

Stiu ca suntem inconstienti. In loc sa protejam cat mai multe locuri neatinse de egoismul omului, sa amenajam parcurile pentru copii, sa redam linistea batranilor, sa ne bucuram de momente de dragoste sub copacii infloriti, sa redam zambetele, murdarim natura si o exilam. Pana cand, intrebati? Pana cand va exploda si echilibrul se va stabili cu mari consecinte in detrimentul nostru. Si ce facem pana atunci? Nimic, ca asa e romanul. Putini sunt cu initiativa, dar hai sa fim impreuna, prin proiecte, legi, amenzi si, mai ales, respectarea regulilor de bun-simt macar. Daca verde a fost, verde sa fie. Nu ne dam seama ca noi suntem partea din natura care putem face si rau, si bine. Grav este ca nu realizam cum poluarea si dorinta de a ne imbogati din durerea naturii ne afecteaza direct pe noi. Ne poluam pe noi, ne atacam pe noi, ne distrugem. Ajungem batrani cu oasele rupte, cu vederea slaba, cu fata mai aproape de moarte, cu tremurul inconstient si hranindu`ne din poluare. Vom ajunge asa cum se simt copaceii si animalele cand le omoram lent si dureros, cand le micsoram teritoriul, cand le distrugem cuiburile. Bem apa trata cu clor, ne scaldam in apa contaminata si murdara, ne ataca animalele padurii infometate, ne atacam singuri cu scopul de a face bani. Oameni, facem bani si murim inainte sa ne bucuram de ei, inainte sa avem copii, sa ii invatam sa se respecte pe ei si, deci, natura. Interesanta filosofie, n-am ce zice.

Imi vreau copilaria, visele, dragostea si viata inapoi. Imi vreau verdele inapoi!

Anunțuri

3 gânduri despre “Daca’i verde, verde sa fie!

  1. ei bine si eu prefer verdele, iubesc verdele, traiesc verdele… lumea mea este verde si imi place sa cred ca la fel si sufletul:)
    cerandu-mi-se sa ma descriu cat mai comprimat am spus „zambet verde”:)
    nothing to say about trees… just stay silent and keep my mind up there, on a branch, breathing the green and fresh air and trying to love as mush as posible every single leaf… minunati copacii, ma alatur acelor oameni care spun ca fiecare avem cate unul si il purtam dupa noi toata viata…

  2. si inca ceva de adaugat… IMPREUNA, intr-adevar asta e cuvantul… eu inca mai cred ca IMPREUNA putem sa pastram verdele viu, sa nu devina pentru copiii nostri o notiune abstracta:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s