Denial.

Au trecut vreo 6 săptămâni de când am aterizat în București…oraș sobru, aparent plin de viață, dar lipsit de substanțialitate. Nici nu vreau să mă mai gândesc la stările mele variabile din perioada asta, la câte m-am gândit și câte mi-au trezit amintiri, flashuri, nervi și lacrimi, zâmbete..prea puține. Probabil anticipau ceva. Probabil pregăteau terenul pentru descoperirea altor sentimente și emoții. Sau pentru lipsa de sentimente șioi_by_vandaspengler emoții. Stau foarte liniștită în patul meu, în casuța mea inchiriată, după perdelele colorate, care mă apără de aerul rece și de oamenii străini de multe. Rar mai încerc sa inspir aerul, e prea aspru pentru mine. Nu mai sunt cea care eram la Moinești, protejată de sinistrul gri și de excesul de personalități. Dar cum, plăcut sau neplăcut, trebuia să fac pasul ăsta,  a fost greu să mă trezesc singură. Independentă, dar singură. De fapt, acum sunt independentă și singură, până acum mai aveam rădăcini puternice  spre acasă. Pornesc de la zero, într-un ritm alert, banal pentru cei de aici. Păcat că sunt tristă. Mi-am adunat în mine sinistrul acela, indiferența. Nu e un proces complet 100%, dar mi-e mai bine singură, sau mai bine-zis, liberă. Pierd multe, dar chinuiala ar fi fost mai mare să trăiesc în iluzii. Sunt cuprinsă de o libertate care îmi permite să fac ceea ce nici nu cunoșteam. E un prag mai înalt al maturizării.

”Bagajul” mutării. ”Bagajul” singurătății e întotdeauna full. Dezamăgiri, tratamente superficiale, pierdere în spațiu, amintiri dureroase. „Sictir” de capitală. Sau  împăcarea cu gândul că, aici, nu vei fi niciodată plin de valori morale sau cadre psihologice bine definite. Singur și pierdut în semnificațiile lumii gri. Poate e semnul modernității. Oamenii nu își mai fac cunoștință între suflete.

Îmi pare rău pentru ce nu mai sunt, îmi pare bine pentru ce sunt. Și, totuși, mă zbat într-un leagăn, între dragoste și simplitate, și o lume care îmi deschide porțile spre experiențe necunoscute. Nu neapărat benefice. Trebuie să învăț să pierd, sa culeg, să analizez. Să dau frâu liber altora, să nu mă fac vinovată. Regret că nu sunt un om simplu, normal. Sau posibil să fiu mult prea normal…

Mi-aș dori să fiu iar copilul acela naiv, care să împrăștie zâmbete și gesturi dragi. E o îmbătrânire a emoțiilor, o baladă a sentimentelor. Arta îmbină Răul în culori vesele, îmbină Binele cu un fundal trist. Ah, nu știu ce sunt. Prefer să mă consider în faza de negare. Îmi iau pauză să nu exist.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s