Timpul trece o singura data si nu iti iarta dorintele.

E 03:38. Dau un beep si primesc apelul inapoi.

E 04:00. Inchid. Prietenul meu crede ca e doar un obiect pe care l-am asezat pe un raft si a doua zi, l-am luat de acolo inapoi.

Ah…acum jumatate de an, cand am venit in Bucuresti, m-am simtit singura. Dureros de singura, de deprimata si trista. Nimeni nu mi-a fost alaturi: ma tradase prietena cea mai buna, iar iubitul meu nu era langa mine, desi promisese sa fie acolo. Nu aveam nici colega de apartament. Singura, intr-un spatiu imens, o scoala noua, o etapa noua, o viata luata de la capat. M-am despartit la un moment dat de iubitul meu. Nu aveam nevoie de el intr-un week-end oarecare, ci in fiecare zi. Am impartit multe certuri din cauza distantei si a relatiei, a comportamentului nostru. Ne-am despartit, crezand ca e mai bine. Ar fi nedrept sa spun ca nimeni nu stie prin ce am trecut. De fapt, fiecare trece prin situatii asemanatoare. Fiecare are problemele lui, temerile lui, frustrarile lui, dorintele lui. Cati dintre voi nu ati vrut sa va dedicati numai curioziatii si experientelor, libertatii? O relatie…e greu sa o pornesti de la 17 ani si sa o termini cand mori. Nu imposibil. Dar e o poveste de basme. Si eu, totusi, incerc sa ma tin de ea. Am avut pe altcineva, un timp. Recunosc ca de fiecare data cand ii simteam prezenta iubitului meu, inlemneam. O dorinta atat de mare de a recupera relatia perfecta, cu gesturile perfecte, cu greselile tipice, cu lacrimile specifice. Dupa acel timp, le-am recuperat. Stiu, in sfarsit, ceea ce nu vreau: sa il pierd pe El. M-am vazut fara el, sunt praf, sunt singura, sunt goala.

Nimeni nu vrea sa fie singur. Avem nevoie de cineva in viata noastra. un cineva care sa ne umple sufletul dimineata de fericire si implinire, care sa raspunda la telefon chiar si cand mananca, cu care sa impartim bucuriile si tristetile, care sa asculte cand spun ca mi-am cumparat o rochie noua si la reduceri, cand am plans de nervi din cauza altora. Cineva care sa ne acopere nevoile si sa ne ajute dorintele sa devina realitate, care sa ne incalzeasca patul si inima. Am asa ceva, si nu sunt singura care se bucura de acest lucru. Dar nu e un lucru, e un om, e chiar jumatatea aceea de mit.

Mi`e frica si mie, ca oricui. MI-e teama de acesti 20 de ani pe care ii am, ca nu o sa ii traiesc ca un tanar oarecare, usor superficial. Dar e greu…e greu sa privesti – la 20 de ani – ca viata si lucrurile neinsemnate, dar ispititoare – trec pe langa tine brusc, lasandu-te cu o usoara senzatie de imbatranire, chiar daca te vrei maturul intruchipat, care alege de cate ori poate, binele de rau. La 20 de ani, visezi sa te imbeti si sa te trezesti langa prietenii pe care ti i-ai facut cu o seara inainte, vrei sa iesi intr-un club unde sa flirtezi daca asa ai chef, sau sa fii singur si sa alegi fara sa te gandesti daca celalalt va fi de acord cu dorintele tale. E greu sa iti auzi prietenele cum vorbesc de nebuniile lor si de ce senzatii amuzante au trait, cand tu duci certuri de lamurire despre cum platiti intretinerea sau cand te enervezi ca unul munceste, celalalt se chinuie sa-si  faca un viitor sigur si stiti ca totul duce la o familie buna si frumoasa.

O relatie implica multa daruire si o viata intreaga. E formata din griji, din responsabilitati, din obligatii. Chiar daca ele iti asigura o viata implinita, calda, impartasita, frustrarile cresc. Altii ma invidiaza sau ma lauda pentru relatia noastra, pentru ca pare perfecta. Suntem meniti sa fim impreuna pana la sfarsitul vietii; dar cum ne mai traim viata, dupa reguli stricte si planuri bine stabilite?

Chiar era o chestie: am 20 de ani. Pe la 30 de ani, maxim, planul e sa am un copil. Ca sa am un copil, trebuie sa am un sot. Sot va deveni cel care e langa mine cel putin 3-4 ani. Mai intai, trebuie sa termin facultatea si sa ma angajez. Deci imi mai raman 3 ani sa ma bucur de ei. Probabil in timpul asta, voi alerga cu viitorul partener de viata dupa imprumuturi, sa ne luam o casa si sa platim masina.

Da, uneori simti nevoia sa fii singur, dar nu sa ramai singur. Ramane sa-ti reprimi sentimentele, sa zambesti si sa te asiguri ca asa e bine pentru toata lumea, mai ales pentru tine, sa ai un viitor perfect, sigur si sanatos…Iar temerile tale, nu ai decat sa le renegi cat mai des cu putinta. Pentru ca, odata ce cedezi dorintei de a simti viata, pierzi lozul castigator, care-ti asigura viata pe care ti`o doresti de la 18 ani. Vrei sa faci mai mult, sa stii ca ai ales ce trebuie, ca nu e totul asa de linistit cum iti spun ceilalti despre tine, vrei sa fii iar nepasator, liber si copil, ca la 15-16  ani, cand aveai in cap numai muzica lui P. Diddy, Nelly sau altii, in care ieseai cu prietenii de joaca si alergai toata ziua dupa libelule, fara sa dai socoteala cuiva.

Iar amenintarea care e? E aceea de a pierde tot, daca iti eliberezi sentimentele si frustrarile din tine, daca iti imparti grijile cele mai grele cu cel de langa tine. Se sperie, te intelege, dar nu accepta sa se darame universul acela calm.

In niciun caz, nu e un obiect pe care sa il uzez cand vreau. E o alegere de a rupe din frustrari. Caci uneori, mai simti nevoia de a sterge praful din viata ta. Si da, m-a durut cruzimea de care m-ai crezut in stare.

Anunțuri

5 gânduri despre “Timpul trece o singura data si nu iti iarta dorintele.

  1. Planuri, planuri, planuri si din nou … planuri. Hmm…
    Sa nu fii surprinsa atunci cand o sa esuezi cu planurile de viitor, atunci cand nu o sa-ti iasa asa cum vrei.
    Nu scriu sa te dezamagesc, dar planurile is un lucru vital din vietile noastre si trebuiesc analizate si facute pe masura.

    You`ll see.

  2. @Psicho: pai tocmai asta e, ca esueaza de cele mai multe ori. Iar oamenii aduna in ei prea multa frica pentru a trai cum doresc. Pentru ca fiecare are nevoie de o portita de scapare care sa nu ii aduca in pragul nebuniei. Si portita aceea poate fi reprezentata numai de un om.

  3. ..cat il iubesti si il intelegi. 😀 aveti o relatie matura pe care ai analizat-o foarte bine in randurile de mai sus. e ceva ce eu nu am, dar nu pot zice ca-mi lipseste. la 19 ani inca visez si vreau sa traiesc fara responsabilitati si obligatii. imi va veni si mie vremea.. :))
    inca un articol reusit. bv bv dyutzza! >:D<

  4. Universul acela calm? Frumos spus dar trebuie sa faci putin diferenta aici. Fiecare om in parte are la dispozitie doua tipuri de univers: Cel interior si cel exterior. Cel interior trebuie sa ramana secretul tau intotdeauna. Interiorizarea te ajuta mereu sa gasesti raspunsurile unor intrebari aparent inexistente in exterior. Asa e natura lucrurilor. Iar universul exterior va putea fi vizibil dar de neatins pentru ceilalti. Important e sa tii minte ca daca ti-ai dori vreodata sa poti injura sortile, sa nu o faci prea curand pentru ca toate au un scop in viata asta si cu siguranta Machiavelli avea dreptate. Spor la treaba.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s