Nota despre demnitate

Andrei Plesu: „Capacitatea de a sluji cu distincţie şi dăruire interioară, ştiinţa „înaltă“ de a fi util – iată o înzestrare rară, de elită, cea mai caracteristică manifestare socială a demnităţii. Acesta e singurul sens acceptabil al „demnităţilor“ publice, fie ele ministeriate, preşedinţii, primării sau mandate parlamentare: asumarea unei slujiri dezinteresate, a unui travaliu sacrificial, în beneficiul celorlalţi. Dar nu e neapărată nevoie de un rang înalt, pentru a ilustra demnitatea slujirii. O delicioasă replică din Bărbierul din Sevilla lui Beaumarchais (Act I, Scena 2) rezumă perfect ceea ce vreau să spun: „Ştiind cîte virtuţi sînt necesare pentru a sluji, vă întreb, Excelenţă, cîţi stăpîni cunoaşteţi, care să fie demni de a fi valeţi?“. E o remarcabilă definiţie a demnităţii în act: a sluji ca un stăpîn, a te ridica la înălţimea umilităţii eficiente: Iisus spălînd picioarele ucenicilor…” (http://dilemaveche.ro/index.php?nr=290&cmd=articol&id=11361)

Mi s-a părut cea mai sensibilă notă a domnului Pleşu, pe marginea căreia aş putea să mă exprim cum nu am mai făcut de mult.

Demnitatea nu va fi pusă niciodată în valoare decît în stări ce emană negativitate: sărăcie, evenimente nedorite, probleme de orice natură, conflicte, alegeri dificile etc.  Oamenii sunt cumuli de energii indefinibile ca textură, surse creatoare în continuă mişcare, care convieţuiesc şi îşi formează propriile direcţii pentru un trai armonios, lipsit de negativism. Demnitatea socială  – „manifestarea socială a demnităţii” –  este un atribut al celor care vor să slujească oamenii. Dar sensul slujitului nu este cel la care se gîndeşte total greşit majoritatea „ticăloşilor” şi a „proştilor” , ci sensul cu care a pornit şi dezvoltarea omenirii. Avem nevoie de altruism şi de demnitatea de a-l înfăţişa fără temerea că cineva îl va considera umilire. Pînă la urmă, demnitatea se leagă de umilinţă. Trebuie să rămîi demn în analogie cu situaţii neplăcute, triste de cele mai multe ori. Trebuie să rămîi demn cînd nu ai banii celui care se făleşte cu ei, ceea ce înseamnă că eşti umil, o calitate din ce în ce mai rar cunoscută de oameni. Trebuie să rămîi demn cînd ţi se închid uşile în nas pentru că, în felul acesta, umilinţa îţi redă o viaţă neascunsă sub imagini machiate cu ignorantţă  Demnitatea de a nu te lăsa corupt de mana nepăsării şi de a îi ajuta pe cei egali ţie – adică toţi oamenii cu care convieţuieşti – devine o constantă în ecuaţia unei sincerităţi şi mulţumiri spirituale care este infinit mai importantă decît orice lucru palpabil. Asta pentru cei care încearcă să transforme iluzia unei lumi mai bune în adevăr, pentru cei care cred că nici viaţa, nici moartea nu mai au sens cînd nu devii un Bine pentru Celălalt.  Demnitatea de a-şi asuma slăbiciunile se transformă în tărie şi atu.

Revenind la demnitatea socială manifestată, de exemplu, de conducătorii de grupuri pînă la preşedinţi şi mari oameni politici, ea se transformă, din păcate, în compromis şi slăbiciunea pentru material. De fapt, în mîndrie. Pentru că puţini oameni îşi păstrează demnitatea de a exista pentru oameni, de a şti să fie şi „slujitori”, şi „stăpîni”. Cei care ne reprezintă oficial, nu cu adevăratul sens al funcţiei, sunt „proştii creduli”, în cea mai mare majoritate. Sunt oameni conduşi de bani şi de lux, nu de o forţă interioară puternică prin existenţa ei însăşi, aceea de a ajuta, de a fi demn de omenie, umanitate, oameni şi de toţi termenii cîmpului lexical specific „chipului şi asemănării cu Dumnezeu”. Demnitatea trebuie să însemne statutul real al persoanei, din toate punctele de vedere; demnitatea se leagă de Adevăr (niciodată bun sau rău, corect sau incorect), de asumarea conştiinţei de sine şi de dorinţa de a crea Bine. Demnitatea duce la recunoaşterea greşelilor, nu la viclenia minciunii. Conducătorii pe care îi întîlnim atît de des sunt falsuri îmbrăcate la costum, iar ruşinea, onoarea, demnitatea de a sluji poporul sunt şterse de mîndria oarbei judecăţi. Odată ajunşi stăpîni, aroganţa ia locul umilinţei, iar demnitatea devine…o demagogie pură. Şi dacă mai vorbim că mîndria apare din prezenţa frustrărilor Sinelui…lungă  e povestea. Pînă la urmă, Omul a fost destul de mîndru să creadă că poate să Îl înşele pe Dumnezeu, refuzînd a accepta demnitatea slujirii, o recompensă divină…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s