cum gasesti culoare in clar-obscur?

Multe persoane ma intreaba zilele astea de ce sunt trista. Nu sunt trista, doar gandesc prea mult. Si devin serioasa, axata pe niste lucruri banale sau trecatoare sau…oricum, lipsite de importanta pentru altii. Poate asta se numeste tristete. O alta persoana m-a intrebat de ce ma ascund? de mine? Si nu am stiu ce sa raspund… si imi doresc cam mult sa imi asez gandurile si constiinta si ratiunea intr-o cutie, sa o incui pentru cateva zile ca sa imi urmez numai instinctul, sa ii redau drepturile de a se manifesta. Imi plac conceptele de sufocare si de panica expuse de Adrian pentru ca imi calmeaza frica evolutiei (schimbarile si viitorul care ne transforma permanent ca identitati; suntem creatii unice, cu evolutii iminente sau mai simplu, universul in transformare). Suna ciudat, stiu. Dar atunci cand nu gasesti raspunsuri la intrebari care nu iti slabesc nici visele, te panichezi. Suntem oameni, vrem control. Vrem sa nu gresim, vrem sa nu esuam in fata vietii. Si de aici apare panica, neprevazutul.De ce sa nu gresim? De ce sa facem din timpul scurt in care traim, un document excel cu to-do-list, in care ne calculam matematic ce trebuie si ce nu?

Pentru mine, ca sa nu generalizez aiurea si ca sa ma iau ca exemplu, controlul mi-a ocupat o buna parte din maturizare, din evolutie ca om. Identitatea mea s-a construit pe control. Acum, insa, l-am exilat undeva in mine, nu stiu unde. Si fac cunostinta cu instinctul. Doar ca nu pot fi condusa de el. Nu pot sa nu gandesc prea mult lucrurile. Nu pot sa nu iau in calcul esecul, valoarea de consecinta. Si ACUM imi pierd siguranta de sine. E ciudat ca ideea de baza e cam asa: mi-e frica, nu stiu de ce anume, dar mi-e frica de mine probabil. Si totusi, sunt impacata cu ideea asta si astfel ma autolinistesc. Adica e o idee usor absurda. Sunt constienta, putin mandra ca am temeri personale. Ma simt bine in pielea mea tocmai pentru ca stiu ca sunt si slaba, ca dau importanta lucrurilor simple si banale. Sunt ok cu mine tocmai pentru ca nu sunt ok cu mine. Acum nu am nicio problema, si totusi simt ca am. Simt ca am nevoie de …ceva. Nu am idee de ce anume, insa. Ah, cel mai sigur de cineva care sa vada ÎN mine. Singurul gand care ma mai sperie uneori atat de rau e ca exista sansa sa fiu o fiinta goala, de fapt, si ca tot plinul acela nu exista in mine. Astfel, doar vazandu-ma in alti oameni, ma calmez. Este cel mai important lucru pentru mine, sa stiu ca exist prin alte suflete. De aici imi vine calmul. Identitatea mea se construieste pe afect, dar se implineste in timp, prin oameni. Prin schimbarile aduse in identitatea lor.

Sunt fara directie. Sunt plina de dileme. Sunt o masa difuza de idei. Si am nevoie.

Si iar am scris un text din care nu intelegeti nimic 😦

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s