Hai sa vorbim…

Hai sa vorbim. Sa vorbim despre slabiciuni, despre durere, despre despartire, despre noi ca oameni, despre idei si stari, despre frustrari si teama.  Hai sa vorbim despre limitarea noastra, despre realitate, despre greseli si despre viata, in concluzie.

Eram copil care iubea sa scrie, de atunci. Cand ma vedeam „mare”, sau ma rog, mai pe picioarele mele, ma vedeam asa cum sunt. Putin mai bine, dar…ma simt confortabil in statutul asta. Ti`am spus…pentru ca stiam ca relatiile dintre oameni – relatii care sunt predestinate plafonarii sau mai bine zis, incompatibile cu scopurile individuale de implinire ca om pe Pamant – nu vor fi asa cum visam si cum ne doream in viitor. Pentru ca o relatie inseamna iubirea celuilalt mai presus decat pe tine. Sau inseamna dedicare. Si mai inseamna toata banalitatea asta obligatorie: responsabilitati, limite, rutina, mediocritate, socializare, frustrari, certuri (astea sunt taguri). Nu e totul stralucitor cum tindem sa credem. Si credem cu o tarie pe care numai oamenii o pot avea: chiar credem ca, mintindu-ne, va fi bine, ca vom avea timp sa ne rugam la acel moment de cotitura de 180 de grade, sa fie asa cum speram. Intotdeauna lasam pe maine ceea ce putem face acum, nu? Dar asta e doar un aspect.

Ti`am spus asta: cand voi creste, voi fi fata cu parul cret, o copila inalta, imbracata in filosofia ei dilematica, la fel de sensibila ca acum, dar puternica prin prietenii ei, prin oameni, prin ceea ce va scrie, prin greseli. Va fi ea insasi, dar numai daca va avea libertatea de a fi ea insasi. Va scrie despre orice simte ea, nu in functie de tine, ci in functie de oameni. Nu se va feri sa isi expuna „calcaiul lui Ahile” in fata lumii, si nici sa evite sa te raneasca. Am mai spus ca te voi rani, ca ii voi rani pe altii, dar ca trebuie sa ma iei asa cum sunt si sa ma lasi sa ma dezvolt. Sa „vezi” ce scriu, ce simt, si nu sa fii unul dintre cei irationali si inchisi in cutia lor. Ti`am spus ca de asta mi`e frica. De haul acela negru in care multi aluneca, cand se ating de punctul cel mai vulnerabil in constructia lor.

Acum, incep sa ajung la copila aceea, la femeia pe care o construiesc in mine. Scriu despre mine, despre tine, despre ei, despre oameni, pentru oameni. Si nici nu stii cat de fericita sunt! Pentru ca mai invat ceva, pentru ca interactionez cu oameni, pentru ca ma descopar si ii descopar. Si nu vorbesc despre oameni anume, ci despre oameni, adica si despre tine. Cum sa ma simt vinovata ca fac ceva ce ma reprezinta si ca ajuta, catusi de putin? Nu, refuz sa ma simt vinovata pentru ca ma formez. Pana acum, identitatea mea a fost una limitata, normala, care se suporta asa. Zi tu ca nu am facut lucrurile gandite mai intai. Ca nu am avut mereu motive bine intemeiate. Pentru ca stim bine ca am avut o perioada frumoasa, plina de fericire, dar in acelasi timp, scopurile mele se indepartau tot mai mult de traseul atat de usor de ghicit pe care teoretic, l`as fi urmat cu ochii inchisi. Am renuntat la o parte importanta din mine, voit, constient, si partea aceea isi cere acum drepturile. Si. cum ii simt lipsa si tanjesc dupa ea, o las sa se contopeasca iar de mine. Nu am fost independenta, singura, pentru ca nu am avut praguri de care sa dau cu capul, ci o plapuma moale si tandra si care imi oferea tot ce aveam nevoie in statutul acela de „jumatate” a ta, de fata normala, PERFECT incadrata in tiparul bun de  dat ca exemplu altora.

Si tiparul pe ce era fondat? Pe fericirea de a iubi, de a fi iubit si pe planurile de a avea o viata frumoasa, linistita, cu un apartament, cu rate, cu 2 copii, cu plata facturilor si cu sexul de 3 ori pe saptamana. Deja ma simteam pierduta. Pe tine te simteam pierdut. Doar ca eu gandeam mult la asta, tu ingropai totul in haul acela negru. Refulai in el. Stii bine ca o relatie este greu de mentinut vie. E ca un parfum. Dar cand deja parfumul este diluat – esenta era mentinuta doar de principiile noastre si de sacrificiu, de prietenia puternica -, nu ai cum sa crezi in puterea lui. Asemenea lui Sisif, duceam in spate greutatea, fara finalitate. Si uitam ca mai exista vieti pe care trebuie sa le traim, daca sufletul, mintea, trupul ne cere mai mult de la noi. Nu ne putem opune.

Nu poate sa ma doara, sa ma simt vinovata ca ma accept pe mine, ca renunt la imaginea deformata pe care o afisam mandra, cand in spatele ei se afla un gol care manca din amandoi. Nu pot decat sa regret ca traim momentele astea urate. Si totusi, ce vina ai tu? Nu ai nicio vina care sa te traga la raspundere. Doar ca esti om, ca si mine. Esti un om de care sunt mandra, de care nu mai dau cu siguranta in viata mea, la care tin cu jumatate din inima mea (cealalta jumatate e ocupata cu mine si cu lumea mea). Dar vina ta e ca stai pe marginea haului negru si nu stii ce sa faci. Sa te intorci la ce erai, la partea sumbra din tine, sau sa te accepti pe tine, cel care a ajuns atat de puternic prin gandirea lui? Si stii ca mai ai multe de facut, de invatat, de cunoscut, de dezvoltat. E vina ta, asa cum e si a mea, ca esti om. Ca esti o minune si o greseala, in acelasi timp. Ca esti capabil sa suferi, sa gresesti, dar si sa gandesti, sa iti regasesti calmul din furtuna frustrarilor tale si a durerii. Asa te stiu pe tine, asa cum nu te stie nimeni.

Sacrificiul este cel mai puternic lucru pe care il poate savarsi un om. De a se darui in integime, trup si suflet, sa isi dedice viata altuia. Singura mea vina concreta e ca nu am putut sa duc sacrificiul pana la capat. Nu pot sa ma sacrific in totalitate, desi am incercat. Nu sunt in stare de un asemenea lucru maret. Si imi pare rau ca nu poti sa ma vezi pe mine formandu-ma si implinindu-ma, gresind si crescand, din cauza haului acela negru pe care il simti acum, de imaginea pe care vrei sa mi-o suprapui, ca sa gasesti scuza pentru furia ta. Nu ma vezi pe mine, ci vezi ceea ce imaginea aceea falsa pe care am dezvoltat-o pana acum ar avea drept consecinta. Ma vezi in functie de ea, nu de ceea ce sunt eu.Si chiar vreau sa stii ca nu te`am uitat, nu te uit. Pentru ca faci parte din mine, ca dintr-o familie. Iar familia ti-o aperi si ti-o iubesti – in orice maniera – de la sine.

Ma iubesc si pe mine, de  aceea ma caut, ca sa ma regasesc. Cauta-te, e timpul sa faci cunostinta cu tine si sa iti vorbesti. Si apoi, poate ne vom zambi, in timp ce tacem.

Hai sa dormim.

Anunțuri

3 gânduri despre “Hai sa vorbim…

  1. Imi place titlul. Replica asta salveaza multe. Comunicare..
    Si..trecand peste cuvintele care la tine mereu au forma perfecta, cu o mare capcitate de a emotiona, ajung la ideile si ceea e dincolo de ele. Ai dreptul la fericire, la implinire, poti face orice pentru a-ti fi bine tie. O doza de egoism e esentiala pentru atingerea unei anumite fericiri. Mai multe ti-am zis si-ti mai zic pe mess! ;))
    Dilematico! >:D<

  2. pe cat de mult filosofezi si pe cat de dilematica esti, totusi esti foarte enigmatica si asta imi place si admir foarte mult la tine. foarte adevarat ce ai scris si foarte patrunzator 🙂 tine-o tot asa 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s