pierdem timpul in fuga spre idealuri?

nu…nu pierdem. cred ca de fapt, chiar fuga este idealul insasi. ca idealul nu se poate atinge. deci ramane „munca” pana acolo, riscurile, senzatiile, teama, esecul, ridicarea iar pe picioare, zborul absurd deasupra lumii, iluzii, deziluziile traite. cautarea fericirii devine fericirea.

erau niste versuri banale, demult, intr`o melodie placuta:

Esti gandul meu bun
Cand ma ascund in fum
Si spun ca poate o sa am cu tine un final de drum
Si spun ca daca ar pica totul
Dac-as fi cu tine as sti c-am luat tot potul
Esti haina care ma imbraca
In momentu-n care toti ma lasa balta
M-acoperi, ma-ntelegi, ma strangi, ma incalzesti
Ma faci sa cred ca-n doi e mult mai greu sa pierzi

Cea care poate face soare atunci cand ploua
Cea care poate sa ma duca intr-o era noua
Esti bandajul care-l pun pe rana
Cand sangerez la pamant lipsit de orice vlaga
Ma faci sa ma ridic si sa ma scutur de tarana
Sa strang din nou din dinti gata de-o noua lupta

da, in orice razboi e mai usor in doi. razboiul cu noi, cu perfectiunea? cu nemurirea, cu eternul? razboi cu lumea sigur nu e. e razboiul cu tine insuti. cand iubim si avem „obiectul” iubirii permanent al nostru, deja cautarea idealului si farmecul cautarii se duce, bantuie in trecut, devine doar amintire. ce mai cautam atunci? ce ideal ne mai cream? spre ce pornim? normal ca atunci cand ne indeplinim dorintele, deja nu le mai dorim, nu le mai vrem. pentru ca ne apartin. valoarea lucrurilor spre care tindem creste odata cu sacrificiul, odata cu razboiul sau cautarea, cum vreti voi sa`i ziceti. cand dam de un ideal incarnat intr`o persoana, in jumatatea cautata de noi, sa zicem, o pastram, dar cautand adanc raspunsurile in emotii, ramane aceeasi fericire, sau se consuma treptat? da, totusi, dragostea creste in intensitate, daca e adevarata, o sa spuneti, ca exista povesti cu final de pana la adanci batraneti…dar cu ce idealuri ramaneti? sau ce faceti cu timpul? daca clipa cea mai intensa si mai placuta si mai frumoasa este cea spre care tindem in timp, pe care o conturam in viitor, ajunge si mai aproape de noi si in final, o consumam, ce facem? am zis dupa ce o consumam, ca primele stari vor avea o mare putere afectiva, explozii de multumiri si fericiri. daca ne obisnuim cu fericirea, ce facem? daca fericirea noastra este, deci, tangibila, atunci care mai e rostul idealului? se anuleaza sau cum ?

e cam tarziu, cu siguranta nu imi voi mai bate capul mult cu asta, as pierde timpul fara sa trag concluzia de dinainte stiuta, ca in orice razboi, chiar e mai usor in doi. razboiul conteaza, nu rezultatul. pentru ca razboiul este viata, iar rezultatul e doar o constatare. nu pierdem timpul in fuga spre idealuri. il pierdem daca nu alergam, daca nu suntem, pe rand, gand bun, haina sufleteasca, soare, pansament si alte alea.

Anunțuri

Un gând despre “pierdem timpul in fuga spre idealuri?

  1. Esti gandul meu brun
    Cand mai trag cate un tun
    Si spun ca poate o sa am cu tine un final de drum
    Si spun ca daca ar pica pishcotul
    Dac-as fi cu tine as sti c-am luat tot tortul
    Esti macaraua care ma incarca
    In momentu-n care totii sunt pe craca
    Ma-nfasori, ma rastorni, ma-npungi, ma scufunzi
    Ma faci sa cred ca melcii sunt profunzi

    :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s