România, te iubesc

Nu știu alții cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc la…fiecare călătorie cu mașina la bunici, în timpul vacanțelor, la un aer cu mult mai curat și mai nostalgic decît cel al Capitalei, la dealurile verzi, la munții colțuroși, la pășunile și întregile plaiuri mioritice care par mai frumoase și mai bogate în simboluri…parcă-mi saltă și acum inima de bucurie. Într-adevăr, le privesc pe geamul Daciei, cu căștile în urechi sau pe muzica de la radio, gândind ce iubim noi în România. Că de iubit, avem ce iubi: oameni cu pielea înnegrită de munca la cîmp, copiii cu tălpile murdare care se joacă în drum, tradițiile pascale, țiganii care scot masa la marginea drumului, cu toată familia petrecînd, drumurile neprimitoare și neglijate de primari, bîrfele femeilor după slujba din biserică, tinerii naivi care caută amorul în orice colț de natură, animalele hai-hui pe terenuri și pe stradă. Tiparul României în care ne regăsim imediat, dar căruia îi refuzăm forma, cu rușine și dispreț, tiparul pe care îl renegăm cu ușurință, uitînd să vedem dincolo de formă, de bariera fizică stabilită continuu de nepricepuți.

Duminică dimineața, prima zi de Paști. Pupilele se mișcă repede, încercînd să prindă în sertărașele memoriei imaginile derulate ale plaiurilor românești, între Moinești și Săvinești. Un drum scurt, de 50 de minute, dacă o luăm pe la Tazlău, unde craterele se ivesc în asfalt. Verdeață umedă și rece miroase a crudul ierbii, a imaturitate sau a trezire grăbită. Mașini străine la porțile caselor, nepoții veniți din țările calde, cu aur la gît și cu parmezan la pachet, pentru bunici. Casele sunt sigilate în ritualul pascal, unde se rostește rugăciunea rapid: Hristos a înviat! În stînga drumului, un bărbat îngrijit, cu o cămașă movie, apretată, merge cuprins de gînduri. Probabil gînduri roase, ca și ferestrele casei sale, verzi și coșcovite. În dreapta, un țăran bătrîn, cu pielea înnegrită de muncă și cu o scobitoare prinsă în colțul drept al buzelor, se odihnește singur pe o boltă de piatră la poartă, îmbrăcat în griul ieftin al pulovărului de iarnă și al pantalonului de stofă murdar. Vizavi, case aproape dărîmate, dar vii, pe lîngă școala satului cu toate geamurile sparte.

Balcani: terenuri arate, proaspete, verzi și pîmîntii, lîngă vile în construcție. Babele cu baticuri stau în poartă la o vorbă, iar pe lîngă ele, cinci băieței de aceeași înălțime se țin de gît în aceeași poziție, ca la un spectacol. Pe băncile de la poartă, fete îmbrăcate vulgar, colorat și cu atitudini prost copiate din reviste. Pe lîngă ele, un tînăr în geacă de piele, la 17 grade Celsius…probabil un James Bond mioritic.

Frumoasa Vad. O familie de țigani de vreo nouă inși petrece la marginea drumului, cu muzica dată la volum mare, cu masa așezată în șanțul de iarbă, mîncînd cu mare poftă din bucatele sărbătorii. Unul dintre copiii lor mă ochește și mă „împușcă” cu degetele prin geamul mașinii, dar ceilalți își continuă petrecerea în aer liber, fără să le pese de praf și de zgomotul mașinilor. În jur, sunt plaiurile incredibil de frumoase și de simple, cu zeci de trunchiuri de copaci defrișați așezate în apropiere, ștergînd din entuziasmul patriotic ce creștea în mine, inconștient. Deodată, frînă, județul Neamț ne urează bun-venit cu gropi înșelătoare, romanian kind, și cu o cracă de copac în mijlocul drumului. Da, miraj spectaculos al drumurilor românești.

Tazlău. Gardurile veșnic gri, roase, uscate, rupte, căzute, cu șipci subțiri, multe, dar unite întotdeauna prin sîrmulițe care le susțin încă un sezon, încă un an, încă. Metafora ascunsă și fragilă a românilor.

Căldură mare, mon cher! Rîpe și drumuri la mare înălțime, de unde se admiră matrița românească în toată splendoarea ei, cu sute de case rătăcite, pestrițe, unele prea vechi, altele proaspăt construite. Stînd tolănită în maşină, privind spre orizont, cînd sună cu întreruperi la radio: Aș sta în țară, să fie vară, seară de seară, să stăm la un grătar.

E haos, dar asta ne definește, probabil. Poate nu vrem să stăpînim orice colț al naturii, poate vrem să ne testăm durata de viață a speranței. Că speranța e sîrmulița care ne ține proptiți unul de altul. Ce așteaptă românii, de Înviere? Învierea proprie, oare? Altă renaștere din cenușa în care ne înecăm zilnic? Probabil e o idee de luat în calcul. Dar am ajuns la capătul unei călătorii, la bunici, unde ciclul pe care îl povesteam, viața din jur, se reia și în povestea mea.  Uităm toți pentru o zi, două, trei, dilemele. Și mai ciocnim un ou, un pahar de vin de casă, o iluzie copilărească. Pentru că în spatele iluziei, legătura fiecăruia cu spațiul ce îl definește e un pact respectat dinainte de a se fi născut și după ce va fi murit. România, te iubesc! Pentru că am ce iubi.

Anunțuri

2 gânduri despre “România, te iubesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s