O mică reverie a morții îmbibată în mușchii Pandorei din Avatar (?!)

Se făcea că era 5:00 dimineața, miercuri, și iar nu aveam somn. Îmi dădeau lacrimile de neputința de a dormi. A, de fapt, asta chiar era pe bune. Am stat cu ochii deschiși sub pleoapele grele până spre ora șapte, apoi am adormit pentru vreo 40 de minute, buștean.

Se făcea că am fost trântită din amorțeala insomniei într-o bucată de munte care plutea în aer. Cerul era atât de senin și de dens în textură, încât ziceai că îți intră în ochi albastrul lui. Eram buimacă, rătăcită pe o fărâmă de munte cât garsoniera mea. Totuși, puteam să cuprind cu brațele mele de jur împrejurul ei, cu pielea înmuiată în tot mușchiul incredibil de verde, chiar strident, ce acoperea bucățica de munte ce plutea la zeci de mii de kilometri de pământul reavăn. Sub picioarele mele suspendate – că asta era problema, mă țineam de mușchiul verde, ca să nu cad în abis, să nu mă prăbușesc în pământ – stătea calm întinderea netedă de pământ, câmpii, cu animale ce mișunau alene ca niște puncte de puf în vânt. Totul era atât de feeric, de armonios, încât mă gândeam că nu are rost să îmi fie frică dacă o să cad. Ce dacă mor? Mă contopeam în univers. Eram speriată, dar totuși, împlinită cu gândul că aș putea să îmi dezlipesc brațele din jurul acelei bucăți de munte rupte și suspendate în aer. Ce mă tot făcea să mai tresar și să rămân foarte conștientă în inconștiența visului erau două izvoare care se revărsau cu putere din muntele-mamă, care se ridica precum un perete de stâncă mâncat de verde, la doar un metru de unde eram eu suspendată. Era imens, imens încât sub mine era și ceață și întrezăream cu greu viața de pe pământ. Izvoarele curgeau cu putere, cu o forță impresionantă, în stânga și în dreapta mea, de parcă formam un triunghi isoscel cu ele. Curgând în jos, erau două cascade fioroase, dar divine. Apa nervoasă devenea abur sub picioarele mele.

Am început să îmi trasez căderea în gol, să analizez cam câte secunde, minute, ore, zile ar dura până m-aș face una cu pământul de sub mine. M-am speriat, nu voiam să mor atunci, mă gândeam că sunt la locul nepotrivit și că nu e visul meu. Mușchiul acela verde mi-a furat ochii de tot, totul era ca o reverie, dar oarecum morbidă, deși e absurd. Moartea părea atât de plăcută atunci, dacă se întâmpla, dar nu, copilul din mine striga că nu acum. În palme, aveam un telefon – am sunat lumea să mă salveze, că nu am chef să mor. Speram să mă asculte. Din spatele meu, vine maică-mea cu un elicopter. Îmi aruncă o sfoară și mă trage de acolo. Când mi-am dezlipit brațele și am tras de sfoară, m-am trezit. Mai era un minut până să sune alarma să plec la facultate. 7:45

Ulterior, mi-am adus aminte că ideea cu munții suspendați în aer era expusă în Avatar. Nu am habar de unde până unde legăturile astea, dar a fost foarte dubios. Și acum am imaginea cu mine impregnată pe retină. Mă simt dubios. Ca după un asemenea vis.Era ceva de genul:


 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s