Cu 104, nonsensuri din autobuze, impolitețe și învinse nebune

Eu nu înțeleg o chestie, în autobuze/troleibuze…DE CE? De ce cînd e plin de lume transpirată, obosită, bătrînă, care se împinge de colo-colo și te freacă cu gențile sau cu privirile tăioase, de cele mai multe ori rămân locuri libere și nu se așază nimeni? De ce cînd e potrivit de gol și te așezi calm pe un scaun, obosit fiind, se nimerește să comenteze nenea de vizavi că nu e pic de respect dom le, tinerii nu au educație, nu mai sunt învățați cu cei 7 ani de acasă și nu știu ce e aia problemă – și de aici degenerează într-un nonsens total inoportun și deloc necesar, pînă la monologuri despre război, generații trecute și Ceaușescu? Hello, nenea, dacă aș ceda locul de fiecare dată – cum din păcate, cam fac, ajung ca tine, cu cîrjă la 50 de ani și cu tremur în genunchi. În plus, respirația greoaie lipsită de cîteva zile de un periaj minim necesar, inhibă orice replică verbală argumentată, de teamă să nu explodeze ceva prin zonă. Întorci capul și privești pe geam. Mai rău e cînd încep pe rînd să se certe, să se frustreze maxim pe teme banale. Încep să observ că cel mai bine e de homleșii adormiți pe scaune – nimeni nu îi deranjează, toși chiar păstrează locuri libere în apropiere și controlorii tratează cu respect. Azi chiar era aglomerat în 104, mă loveam în bare, ascultam muzică în căști măcar. Se ridică o femeie de pe scaun, pleacă. O altă femeie și un bărbat păzeau cu mare luare-aminte, locul liber. Îl venerau, îl divinizau. Se închinau la el. Recunosc, voiam să îi întreb de ce nu se așază niciunul și chiar, de ce nu mă așez eu. Dar cine mai are nevoie de polemici? Tra la la, merge-așea…

PS: Azi panică – intră o femeie cu handicap la picioare, înaltă cam de 1,80 și ceva, vopsită prost blond, bronzată de fel, cu ochii încercănați și cu buzele strînse de disperare. A început să plîngă atît de trist, de nervos, amestecat cu replici întîrziate: ”Criminalul, ești un criminal, asta ești….travestit auzi, sunt femeie mă!, travestiții tăi…..Cum poți să fii un criminal, rău rău!!, Doamne…cîti oameni răi, nu mai e nimic bun pe lumea asta, Du-te dracu de criminal mă, nu te uiți la mine….”. A fost destul de ciudat, pentru că femeia chiar era disperată, tristă, abătută. Chipul îi era congestionat și umed. Pentru cîteva minute, am tolerat-o. Nu era o nebună, era doar o învinsă săracă, purtînd în brațe o sacoșă albă, cvasi ecologică, strîns pe picioare. Eu priveam casele dărîmate sau în pragul prăbușirii de pe malul Dîmboviței, Izvor, pînă la Drept. Țigani, țigani, șobolani și sărăcie, Academia oamenilor de știință parcă, un non-stop. Ea privea geamul murdar.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s