Cînd te joci de-a întunericul…

 

Îmi place întunericul. Este calm, profund și singuratic – nu are așteptări mai mari, de fapt nu are așteptări. Există pur și simplu, de fiecare dată cînd ușa se închide și geamurile se aburesc de frig. Ceea ce e frumos în întuneric e că nici tu nu vezi cît de mult te doare că ești singur, că te-ai obișnuit să fii singur și ți-e teamă să mai privești felinarele slăbite de afară, poate-poate o umbră umană își ridică privirea spre tine cald, mîngîindu-te: ”știu prin ce treci. știu cum te simți. nu ești chiar atît de singur împotriva tuturor”. Întunericul nu are culori, e doar bezna aceea blamată, rece, care totuși, reușește să te scufunde în visare și imaginație. Îți creezi refugii, prieteni rîzînd, îmbrățișări pure, nealterate de realitate. Îți permite să nu te împiedici de pragul nebuniei și să te pierzi de tot.

Pentru că degeaba se luminează dis-de-dimineață…luminile fluctuează, sunt schimbătoare, calde, reci,slabe sau orbitoare, dar mereu se schimbă. Oamenii pe care îi iubești pleacă, cei în care te încrezi te mint, cei pe care îi alungai se întorc la tine, spre final. Cînd luminile sunt schimbătoare și pupilele ți se dilată și contractă, te transformi în funcție de fiecare intensitate și moment. Odată ești superficial și rece, fumînd o țigară cu nonșalanță, uitînd de cei din jur, alteori ești prea slab și umil, cald în privire și supus. Uneori vrei să impresionezi, alteori vrei doar să-ți pui sufletul pe tavă. În funcție de lumini. În funcție de oamenii din jurul tău. Și mai ales, în funcție de cei la care ții. Pentru că vrei să dai ce e mai bun din tine, vrei să menții aceeași lungime de undă. Dar cînd toată lumea se interconectează, luminile devin un glob mult prea colorat și strident, care te sufocă, te orbește. Te lovește și te leșină. Pentru că nu toți sunt pe aceeași lungime de undă. Nu toți oamenii tăi dragi se învîrt în jurul tău, ci în jurul lor, se transformă, cum ziceam. În funcție de noua imagine, noua lumină, cea prezentă. În funcție de ce are în fața ochilor. Și cum să reacționezi cînd, fără să-ți dai seama, cel de lîngă tine uită de felul tău de-a fi, de ce ați împărțit, fie jocuri de lumini sau întuneric, cînd uită de lungimea ta de undă și o confundă cu altele? Te dai după perdea, te prefaci, te retragi în întuneric? Eu da. Îmi place întunericul, mă protejează de imagini, de durere, de dezamăgire. E al meu și eu a lui. Singura relație de aceeași intensitate – pe termen lung. Nu mă părăsește, nu se schimbă, nu uită să mă trateze la fel.

Noapte bună…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s