Căderea către Alba Iulia

Eram în perioada de recuperare sentimentală după un fail premeditat într-ale amorului, bineînțeles, cînd am început să ud pernele de la etajul 6 al unui bloc din piața Alba Iulia. De durere penibilă. Eram la prima cădere mai serioasă cînd R. îmi frînse inima boemă și nostalgică, tripată prea mult pe carqacterul lui neînțeles și lipsit de vreun sentiment de a mă avea lîngă el ca o iubită, amantă, iubire secretă, orice în afară de fuckbuddie. Mă întrebase într-una din zile, cînd se afla la mine la o discuție, ce e cu starea mea dubioasă. 

– Ești bine, ce ai?

– Sunt bine, nu știu (tăiam cu și mai mare poftă niște roșii pentru salata lui vegetariană, cînd m-am oprit să îi mărturisesc sec ceea ce îmi stătea pe limbă de două luni de cînd mă sărutase). Îmi place mult de tine, asta e! Și zîmbeam tîmp, de parcă aș fi spus ceva puternic încărcat afectiv. 

– …

– Da, frumos, nu? și-i zîmbesc nevrotic.

– Păi, cred că știam că mă placi, dar nu la modul ăla.

Straight face.

Și de ce mă placi tu așa de mult?

În sinea mea fierbeam. Adică e atît de idiot încît nu a simțit asta de cînd îi dedicam poeme și melodii de îndrăgosteală și de cînd mă alintm pe lîngă el ca o pisică infatuată? Tăiam roșiile alea cu o nervozitate înăbușită, de-mi venea să îi fut castronul în frunte. Ce dracu e și cu întrebarea asta?? Exact asta fu și reacția mea verbală:

– Ce dracu e cu întrebarea asta?

– Păi, vreau să știu, sunt un idiot.

Ești. Cel mai mare inadaptat social prins în bula lui inteligentă de siguranță care pune piedică alunecoasă oricui vrea să îl mîngîie pe fața lui inocentă și captivantă. Pînă în momentul ăla, ne jucaserăm de cîteva ori în așternuturi, cu o poftă incredibilă și cu un nesaț virgin. Nici el nu-și dăduse drumul cu mine. Eu eram pe primul loc la atins culmi orgasmice, în ciuda insistențelor mele de a termina cu altruismul în pat.

După vaga discuție în care îmi declarasem niște sentimente cu mare greutate, se așeză în pat, să intre pe Facebook, fapt care a durat cam o oră, după care a plecat spre casă.

”Ciao!”

Din momentul acela, am lăsat-o baltă. Norocul meu în perioada aceea a vieții a fost că mi-am cunoscut ceea ce urma să devină viitoarea mea prietenă cea mai bună, care mă primise în casa ei la un pahar, două, trei, gen înecat amarul. Am petrecut zile bune în apartamentul din Alba Iulia, neînțelegînd nici pînă acum ce se întîmplase și ce poziție eșuată am avut eu în bula lui R. 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s