ucideri in masa, ucideri acasa

.

.

.

Iti dai seama, in acel moment de trezire pura, sublima, in lumina soarelui care apune, ca te-ai dedublat. Te-ai ucis, dar traiesti. Bipolaritate, dualitate, palindrom si detasare sunt cuvintele-cheie aici.

Te-ai ucis.

Pentru o perioada delimitata de alte doua perioade, te lasi purtat de nevoia de a te derula pana in momentul in care nu existi – intr-un vid, intr-o gaura neagra. Te-ai ucis cu oameni rai. Au disparut oamenii, ti-am spus. Mi-am spus.

Si socul trebuia sa vina in moment, ca un rau necesar rupt din basme, sa te scoata la lumina, sa respiri un nor proaspat.

Mi-am dat seama ca niciodata nu am murit ca acum. Oricat deliram in poezii esuate si insiropam cuvintele soptite, nu murisem. Aveam nevoie sa mor. Si mi-am gasit mormant intr-un acasa. In casa in care ma jucam cu masinile de pompieri, in biroul sub care ma ascundeam de ai mei, in balconul unde faceam cort din scaune si mancam lapte praf, in bucataria unde uitam sa spal vasele, in camera unde intra tata peste mine la 6 dimineata, plangand suferinta unei despartiri si acuzand fara sa vrea un copil, unde ma cuibaresc si acum in pat, intre ai mei, uitandu-ne la aceleasi emisiuni de divertisment romanesc.

Acasa e ca intoarcerea la acel „a fost odata ca niciodata”… e locul care nu-si schimba niciodata parfumul pernelor, mirosul de mancare gatita, lumina ce bate in geam sau ciondanelile alor mei. E o plutire mistica, un loc uitat de timp. Un spatiu magic, etern in sinapsele creierului.

Revenind.

Am murit si m-am intors acasa. Trista si cu zambetul mort pe buze reci. Stiu ca am fost in prea multi oameni cruzi. Ei mi-au furat coroanele de flori si licurici, vaile, campiile si copacii. Copacii mei dragi!… Si vii, si nuci necoapte… Numai in mine nu am fost.

Am fost in oamenii pentru care lucram cu spor si care mi-au exploatat curiozitatea si imboldurile.

Am fost in pustii pe care ii mangaiam in timpuri tarzii si pe care ii starneam cu dragalasenii topite si care mi-au mancat fiecare bucatica de piele tremurata, odata cu rabdarea si puritatea rasaritului in ochi.

Am fost si in prieteni vechi si noi, care mi-au injunghiat increderea si au sters inocenta desenata pe asfalt.

Am fost si-n intrebarea pe care am asteptat-o dinainte sa ma fi nascut. Mi-a furat visul si iubirea si dragostea de tine. M-a lasat saraca, frangandu-mi aripile si speranta cu pofta unui nebun iubitor de drame si iluzii.

Am murit si nu mi-e teama. Nu simt teama cat nu exist. Sunt in voi.

Iubiti-ma.

Anunțuri

4 gânduri despre “ucideri in masa, ucideri acasa

  1. „Am murit si nu mi-e teama. Nu simt teama cat nu exist. Sunt in voi.

    Iubiti-ma.” – GENIAL!!! Nu`mi ramane nimic de spus decat: Te iubesc! 😀

      1. Citindu`te, inevitabil, esti „in mine” asa ca: ba DA. Nu scapi!!! :)))

        Oricum, lasand gluma la o parte, ti`am zis: GENIAL!

  2. Şi eu am murit, dar nu-s în nimeni. Rătăcesc.
    Absolut senzaţională încheierea. Nu-mi permit să-ţi spun că te iubesc, pentru că nu eşti şi în mine. Abia te-am cunoscut, şi de aici din moartea mea, aflu de a ta. Poate ne întâlnim aşa, morţi, şi atunci voi avea cum să ‘te iubesc’, pentru că ‘vei fi în mine’.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s