Cand tarziu e prea tarziu

Poate e sâmbătă dimineaţa după o vineri plină, departe-n marginea lumii. Lumina dimineţii la 8.59 mi-a descântat pleoapele fierbinţi din culcuşul cuminte, iar visul bolnav în care trăisem câteva secunde s-a risipit printre jaluzelele invizibile. Pentru că fereastra înaltă prinsă-n rame vechi de lemn alb e goală, ca şi mine. E doar o poartă între lumea ta şi lumea mea. M-am trezit, a dispărut şi colivia, şi capul de iepure alb, şi rochiţa mea ştrengară, şi lanţurile în care mă ţineau ei şi se desfătau în neştire cu gene şi amor supus.

Paşii reci lasă amprente pe parchet, în drumul spre aburii de ceai. S-a trezit înaintea mea şi nu l-am simţit, dar buzele mele păstrează gustul buzelor lui aromate. Ce prezenţă parfumată… Şi-l găsesc acolo, zâmbind copilăreşte, cu părul răvăşit. Mâinile i se grăbesc în prepararea unei omlete. Ah, mi-e greu să-i respir pielea, e intensă ca amorul nocturn îmbibat în pahare de vin roşu, spaniol.

„Ai lăsat ouăle şi ardeii roşii şi te îndrepţi spre mine, radiind. Oare soarele nu e gelos?“ M-am predat. „Fericire în două cupe de ceai de vanilie. Preferatul tău.“

Mi-a smuls, din grădina blocului comunist, un boboc de floare timidă, pe care îl găsisem agăţat pe pernă. Şi uitasem de el, după ce mi l-am prins în păr. El. E fascinat de părul meu. Adoarme în moliciunea lui, de obicei, ca şi aseară. Acum sunt eu tăcută şi el e pus pe şotii. Îi merge gura delicioasă atât de mult, că am şi uitat despre ce vorbeşte. Îl privesc. Mă priveşte. O mişcare atât de rapidă a pupilelor lui mărite, ba la ochii mei, ba la buzele mele. Tresar, mă cutremură şi mă descoperă iar şi iar, trece prin piele, care, oase, sevă. Deşi am dormit goi, încolăciţi ca doi copaci. Mă pătrunde întruna. Cum să-i rezist? Încă am emoţii, deşi îl ştiu de-o viaţă. Poate dinainte să conştientizeez cine sunt, cine e, ce e lumea. O iluzie frumoasă a iubitului. N-aş da durerea unei iubiri efemere pe nicio viaţă fericită. Ne întoarcem pe salteaua albă de sub fereastra înaltă cu rame vechi de lemn alb, cuibăriţi între cearşafuri albe. Desfătare, detaşare, delimitare. Te mângîi cu teamă, în timp ce venişoarele explodează a freamăt, în timp ce ochii tăi îmi alintă chipul. Închid ochii şi-ţi spun un te iubesc şi rămas-bun. e doar un vis de duminică. Alb.

Anunțuri

3 gânduri despre “Cand tarziu e prea tarziu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s