Am stins ultima țigară din pachet și tot nu știu cum s-ar putea traduce iubirea. Iubirea de oameni, de creaturi, de zâne și balauri. Iubirea de animale, de plante și de aer. Iubirea de culori, de sentimente, de fenomene. Iubirea de idei, de pagini, de emoții. Iubirea de idei, de istorie, de trecut și de simboluri. Iubirea de lucruri trecătoare, de natură, de universuri. Iubirea de imaginație și de necunoscut. Iubirea de aproape. Mai aproape și mult mai aproape. De Tine.
Dar cred că e un sentiment care, ca definiție, le înglobează pe toate, micro și macro. Și pentru asta, poate, poate, cușca umană nu ne permite prea mult. Doar când pășim permanent printre gratiile pielii să ieșim din material și să ne predăm acelui „a exista”. Pur și simplu, pur, simplu. Și avem o licărire în noi, cea ruptă din energia care ne-a creat, care să ne aducă acolo, prin timp.
……………………………………………………………
Condiția de-a fi oameni nici măcar nu-i o condiție. E o binecuvântare, dar fugim de binecuvântări de parcă n-am merita asemenea frumusețe. De parcă ne-ar încheia capitolul mult prea scurt al vieții, instant. Unii oameni nu cred că merită. Dar fiecare merită. E șansa care-a venit odată cu prima privire curioasă dincolo de mecanisme și de atingeri palpabile și sigure. Acceptarea unei asemenea binecuvântări, cea de a ne bucura de rațiune în perfect acord cu afectivitatea sperie oamenii ca și cum ar fi o teamă asumată și supremă a finalului călătoriei încadrate de timp, spațiu, imagine, când, de fapt, e însuși pasul făcut în ceea ce ni se oferă de la prima bătaie de inimă. Spre începutul existenței cu sufletul și cu mintea deschise. Temătoare, dar deschise. Nu există doar rațiune. Unii o numesc ego. Prost înțeles… Nu există doar afect. Unii o numesc iluminare. Prost înțeleasă. Probabil și eu o înțeleg prost. Dar ele împreună, oricum ar fi numite și renumite, ele împreună încheagă dansul perfect al rostului călătoriei, în consonanță cu toate forțele din împrejurul nostru. E Dansul eliberator care pornește muzica armoniei, a păcii, a libertății de-a fi. E dragostea din și spre pretutindeni. Dragostea înseamnă libertate deplină, neîncătușată de finit, o dragoste de nestăvilit și imaculată.
……………………………………………………………
Cred că toți ne alegem să fim aleși. Unora le e dat să fie inspirația poveștilor care să care lumea în spate, să o plimbe printre cotloanele naturale. Altora le e dat să o țină în frâu, când izbește frenetic și nervos, să nu alunece. Mitul lui Sisif? Un tandem de forțe universale. Acțiune și reacțiune, Presiune și eliberare. Un cuplu care face totul să curgă ordonat de haotic, prin univers. Suntem călători și naratori ai aceleiași lumi. Pentru că avem nevoie de eroi cum au nevoie stelele de soare. Și ce s-ar face soarele fără lună? Avem nevoie de eroi și de sacrificii, de călători și revelații ale căilor, care să potolească setea de cunoaștere a sărmanilor oameni. Iar ca poveștile lor, ale cuceritorilor curajoși ai lumii întregi să curme suferința celor care preferă să privească precum copiii, cu ochii mari, dar îmbrăcați de temeri și cumințiți de mecanisme dure ale sistemelor societăților dintotdeauna, ca ei să curme măcinarea sufletelor impure, demne de iubit, avem nevoie de naratori. Necunoscuții naratori, care să conserve chintestența frumuseții de-a gusta bogăția spirituală de la fiecare pas tremurat sau cutezător ca spiritul nostru sălbatic. Avem mania de-a persecuta povestitorii care dau frâu liber basmelor spre lume, fără acel „a fost odată” încheiat, fără să acceptăm că ei sunt lianții care țin lumea în visare, în perpetuă schimbare și îmbrățișare.
E nevoie de reciprocitate și de sensibilitate răbdătoare pentru orice sentiment, fantezie, făptură și experiență. Poate nu toți idealiștii pornesc în căutarea Adevărului pe aceleași căi bănuite și stereotipizate de tine, de mine, de ei, plini de curaj și de inconștiență fermecătoare. Dar cel puțin, prin fragilitatea, naivitatea așa-zis prostească, prin întunericul acela luminat care le conturează liniile chipului, există idealiști care deapănă povestea călătorilor lor spre nemurire. Ca niște prooroci ai prezentului, cu lecții pentru următoarele generații abia ieșite din matca universului plină de energie și cunoaștere.
În lipsa curajului de-a face pasul brutal, există curajul de-a face pasul interior de-a scrie povestea. Poate că în spatele fiecărui călător luminat stă timid un narator umbrit al întâmplărilor fericite și nefericite pe care doar bravii lor iubitori de Tot le pot face. Simbioză străveche, transpusă în contopirea modernă a sufletelor noastre.
……………………………………………………..
Nimic nu ar trebui să fie de judecat, de discriminat, de închis în borcănele cu etichete simetric tăiate. Pentru că toate sunt alese și defragmentate, în deplină egalitate și completare amețită, ce-i drept, de reguli, norme, temeri, standarde, banalități ambigue – fără de care, culmea, ne-am sfârși cu toții, oricum. De uităm să privim dincolo de fântânile irișilor, rămânem fără basme, fără eroi, fără fantastic, orbiți de un trist Trist.
…………………………………………………….
Echilibrul vine din refuzul alegerii unei singure fețe a cubului, a sferei sau a oricărei formă vrei tu. E un cerc care înglobează în el totul. Și tristețea, și fericirea, și furia, și predarea, și lacrimile, și zâmbetele, și nostalgia de-altădată și entuziasmul covârșitor, și orgasmul, și durerea. Semnificația echilibrului vine, parcă dintr-o simbioză sinestezică deprinsă din misterele Naturii. Mama natură, exemplul dualităților și-al armoniei în orice deșert sau splendoare. Aici e răspunsul, aici e iubirea. În suflete-pereche și-n aproape.
N-ar fi Bine fără Rău și n-ar fi Rău fără Bine, nici sinistrul fără magie, nici colțurile de rai fără mările de păcate. Ai văzut floarea-de-colț cum crește pe abruptul nefast al stâncilor? Așa creștem și noi, în condiții precare, aici e minunea. Proporțiile sunt relative. În momentul eliberator al îmbrățișării întregului fizic și spiritual, atunci poți spune c-ai gustat dulceața amăruie a iubirii.
……………………………………………………
Simplitate, un cuvânt fără roade. Ea provine din pătrunderea complexului. Și invers. Sunt teoreme reciproce. Simplitatea firii stă, cumva, în răsăritul curcubeului de după furtună, iar fără furtună, nu există curcubeu. Acea promisiune a revelațiilor și iluminării…
Răbdare. Timpul nu le rezolvă pe toate, dar toate lucrează la asta în clipa de față, în clipa ce-a trecut și în următoarea. Și totul se întoarce și revine din sânul naturii. Sub formă de moarte, înviere, sacrificiu și dăruire, transformare sau perpetuare, împlinire și defragmentare. Suntem iubire răsărită în cele mai infertile medii, dar nemuritoare.
dilematica 