„Magicianul” lui Fowles si o ciorna a relatiei de dragoste ideale

“Acesta este adevarul. Nu crucea. Nu soarele. Nu yin si yang. Zambetul.”

“Probabil ca zambesti. Sa stam pe iarba si sa ne sarutam, atat. Voi, tinerii de astazi, va jucati cu trupurile cat vreti, vi le dati, vi le oferiti cat vreti. Noi atunci nu aveam voie. Dar voi, tine minte, ati platit pretul vostru: ati pierdut o lume bogata in mister si inemotii subtile. Nu numai specii de animale dispar, dispar si specii de simtaminte. Daca esti destul de destept, nu vei deplange trecutul pentru ceea ce acesta nu a cunoscut, ci te vei compatimi pe tine pentru ceea ce trecutul a cunoscut.”

“As dori, de asemenea, sa tiiseama de faptul ca astfel de intamplari nu au putut avea loc decat intr-o lume in care barbatul se considera superior femeii. In lumea pe care americanii o numesc a man’s world. Adica o lume guvernata de forta brutala, de aroganta totalmente lipsita de umor, de gustul prestigiului iluzoriu si de prostia funciara. Barbatilor le place razboiul pentru ca li se pare singurul mod de a fi luati in serios. Pentru ca isi imagineaza ca este singura ocazie cand femeile inceteaza sa-si mai bata joc de ei. Razboiul le permite sa reduca femeile la rang de obicete. In asta consta marea deosebire  dintre sexe. Barbatii vad obiecte acolo unde femeile vad relatiile dintre obiecte; relatii generate de nevoia pe care obiectele o au unul fata de celalalt, de nevoia de dragoste si de dorinţa de armonie. Este o dimensiune in domeniul sentimental care barbatilor le lipseste cu desavarsire. O dimensiune care face ca toate femeile adevarate sa nu vada in razboi decat o odioasa absurditate. Am sa-ti spun eu ce e razboiul. Razboiul e o psihoza creata de incapacitatea noastra de a percepe relatiile. Relatiile noastre cu cei din jur; relatiile cu situatia noastra economica si istorica. Si, mai ales, relatia noastra cu neantul. Cu moartea.”

“Cum sa-ti explic? Daca Maurice ar fi fost aici, ti-ar fi spus ca placerea fizica nu e decat o placere; poate ceva mai mare decat celelalte, doar o placere ca oricare alta. El ti-ar spune ca nu reprezinta decat un aspect – si nu cel mai important – al relatiei pe care o numim iubire. Ti-ar spune ca lucrul esential este adevarul, increderea care se stabileste intre doi oameni, doua suflete, doua spirite, cum vrei sa-i spui. Ca adevarata infidelitate este cea care ascunde infidelitatea fizica. Maurice ne-a convins ca trebuie sa eliminam din viata noastra obisnuitele tabuuri fizice. Nu pentru ca am fi mai imorali decat altii, ci tocmai pentru ca avem mai mult simt moral. Sexualitatea nu este un lucru important pentru noi. Sau in orice caz, nu are importanta pe care o detine in viata altora.”

Nici acum nu stiu, sincer, care e treaba cu meaning-ul cartii lui Fowles. Stiu doar ca ideile privind relatia, iubirea pe deplin impartasita de doi oameni, sunt o dilema cu care ne infruntam mai ales acum, in metamodernism, postmodernism sau ce vremuri mai traim. Intr-adevar, habar n-avem sa mai simtim o serie de emotii pe care generatiile trecute le-au ravnit si simtit cu totul, inaintea sexului. Inaintea tabuurilor sexuale care acum au devenit o norma pentru o pereche. Am contestat rusinea, curtatul femeii, misterul, erotismul drept invechite si prostesti, cand ele erau promotorul iubirii, mai ales cele adolescentine, inlocuindu-le cu tupeu, dezbracare de secrete si o atitudine aroganta teribil de insidioasa, de perversa si de incitanta. Am  cucerit tabuurile si perversiunile si le-am incorporat in definitia unei relatii moderne de dragoste, unde dragostea deja nu mai e definita de conexiune mentala, spirituala, ci de o sexualitate dusa la extrem si de aventura. Nu ca aventura ar fi ceva gresit, dar obiceiul lor, teribilismul, subjuga multe simtaminte vitale libertatii de-a iubi pe de-a-ntregul.

In fine, revenind. Personajul lui Fowles, Maurice, aduce in prim-plan ceva ce persoanele spirituale de acum, care-si fac din meditatie si din mantre un stil de viata, rezolutii ale prezentului, promoveaza cu atata ardoare. Desi considerate niste inadaptati social de sceptici si modernisti, aceste persoane sau noua generatie de oameni care lupta cu superficialul care ne sufoca identitatea si puterea de-a iubi  insista sa privim mai profund de-atat. Nu sexualitatea, desi importanta, defineste o relatie de iubire. Ci libertatea, intelegerea mutuala, fara cuvinte, devotamentul si respectul. Nu sentimentul de dominatie, de apartenenta, nu ego-ul atat de concentrat si impus de societate in samanta noastra, in spiritul nostru – spune-I cum vrei. Ci libertatea pe care o oferi celui iubit. Detasarea de frica si conexiunea sufleteasca. Pare ca vorbesc din basme si filme siropoase, insa ce e iubirea absoluta daca nu dragostea neconditionata? Un ideal care incepe cu iubirea parintilor si care se risipeste cu timpul si experientele de viata.

O prietena imi spunea  ca postarile pe Facebook ii ajuta relatia, tinand la distanta ispitele. Faptul ca pune “intr-o relatie” si pozele cu iubitul ar opri, la o adica, aventurile extraconjugale.  Dar nimic nu opreste pe nimeni din a incerca, ba mai mult, devine o provocare pentru cei din exterior. Cum sa crezi ca un statut social e mai important decat increderea in cuplu? Si in camin tot se infiltreaza, sub forma de teama si nevoia de apartenenta. Vrem ca celalalt sa ne iubeasca la fel, nu? Sa nu insele, sa nu fie infidel fizic si nici mental. Sa aiba ochi numai pentru noi, sa gandeasca ca noi. Dar uitam ca asta e imposibil, nu iubirea. Asta e imposibil – sa ai o dublura de sex opus – sau nu – care sa te iubeasca si sa nu pretinda libertate de miscare. Ne temem de infidelitatea fizica, uitand ca suntem slabi si suntem oameni, suntem supusi atractiei fizice si nevoii de-a ne conecta, de-a cunoaste alti oameni. Probabil  ca e un scenariu ideal, dar imi place: o relatie in care adevarul sa fie liantul perfect, care sudeaza doua suflete intr-o armonie greu de dezechilibrat, care sa presupuna devotament intrinsec si o iubire atat de mare, ca infidelitatile fizice – din curiozitate, nevoie de cunoastere, dorinta – sa nu rupa nimic din frumusetea ei. Asta e adevarata provocare a omului, iubirea neconditionata, pe care o pretindem fara a da nimic la schimb. Recunosc ca nici eu, in prezent, nu as putea sa imi ignor ego-ul si sa dezvolt o dragoste atat de profunda, atat de perfect combinata cu cea a celuilalt, o completare rara a spiritelor si sufletelor si trupurilor, fara frica de-a fi tradat. Dar tradarea presupun ca incepe in momentul in care simtim frica si pretentia ce celalalt sa nu fie liber. Cum se spune, cand iubesti, dai libertate? Aici ne pierdem in termeni, caci unii inteleg libertate ca a-I permite celuilalt sa insele dupa bunul lui plac. Sau sa dezonoreze ambii parteneri legatura emotionala, sentimentala, fizica si mentala dintre ei. Dar nu vorbesc de asta, vorbesc strict de acea relatie in care totul e permis, fara a cadea in extreme si drame, in perversitati superficiale si cuceriri ocazionale. Ci ceea in care iti e permis sa fii liber si sa te cunosti. Dragostea asta o fi ideala, dar merita provocarea. Lupta cu normele si tabuurile. Lupta cu tine, pana la urma.

Anunțuri

2 gânduri despre “„Magicianul” lui Fowles si o ciorna a relatiei de dragoste ideale

  1. Magicianul lui Fowlles…m-a lasat si pe mine sub semnul intrebarii. Nu-mi aduc aminte exact intamplarile sau personajele insa retin gustul lasat la vremea aceea: nimic nu-i ceea ce pare a fi si nu totul pe lumea asta trebuie sa aiba un sens. Eram in clasa a 12-a cand mi-a „incredintat” aceste idei. Destul de nasol, as zice. N-am simtit nevoia sa recitesc cartea pana in secunda in care ti-am citit articolul si am realizat ca unele carti sunt scrise pentru a nu fi citite doar o data-n viata. Pentru ca unele carti capata noi forme si intelesuri in fiecare etapa a vietii. Am s-o recitesc pentru ca nu ma astept s-o-nteleg ca-ntr-a doispea`. Iar in ceea ce priveste articolul tau referitor la relatiile de iubire din ziua de azi…consider ca nu suntem pregatit pentru asa ceva. Pentru iubirea de care vorbesti si la care, paradoxal sau nu, cu totii aspiram, cel putin cei care-i inteles sensul. E peste puterea noastra omeneasca. Iubim la nivel primitiv si atat. Iubirea e ceva divin, pur care, daca ne-ar atinge, am innebuni. In lumea moderna in care traim e foarte greu, nu spun imposibil, sa iubesti fiind nascut din egoism. In fine, ca sa nu lungesc comment-ul asta mai bine decat a zis-o Fowles n-o pot spune eu: “Probabil ca zambesti. Sa stam pe iarba si sa ne sarutam, atat. Voi, tinerii de astazi, va jucati cu trupurile cat vreti, vi le dati, vi le oferiti cat vreti. Noi atunci nu aveam voie. Dar voi, tine minte, ati platit pretul vostru: ati pierdut o lume bogata in mister si inemotii subtile. Nu numai specii de animale dispar, dispar si specii de simtaminte. Daca esti destul de destept, nu vei deplange trecutul pentru ceea ce acesta nu a cunoscut, ci te vei compatimi pe tine pentru ceea ce trecutul a cunoscut.” Te pup si-ti multumesc pentru magie! 😉

  2. Ma bucur sa aud ca ai citit-o si mai ales la 18 ani, daca te gandesti, altfel gandesti si simti atunci. Din pacate, cum ai zis, e greu sa gasesti iubirea aceea. Dar putem munci sa facem asta din relatiile noastre, sa atingem macar cateva conexiuni despre care aminteam, ca sa nu ne pierdem in comoditatile vietii, in trivialitati. Mie personal, mi-e cel mai greu sa accept exact asta: ca nu totul are un sens, o semnificatie. Ramane sa aflam pe propria piele 🙂 Multumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s