vampirismul masculin si paradoxul fricii de singuratate / „i hurt before i got hurt”

gândirea şi nefericirea chiar sunt inseparabile

Am cunoscut bărbaţi, de la 20 la 35 de ani, în ultimii 5 ani ai vieţii mele de tânăr adult faţă în faţă cu provocările cele mai intense. Şi îmi dau seama, cu oarecare fascinaţie şi tristeţe deopotrivă, că maturizarea apare doar în cuvinte. În discursul lor asupra relaţiei cu o femeie. Oricât aş încerca să nu îi încadrez în tipologii şi să nu mai intuiesc clasicul scenariu al unei poveşti de dragoste cu fiecare dintre cei pe care i-am cunoscut şi îi cunosc, de fiecare dată speranţa unei abateri de la regulă e înşelată şi pusă la colţ de realitate. Pentru mine, în prezent, toţi au sufletul perpetuu de copil. În ciuda înţelepciunii pe care o aduc la înaintare când vine vorba de dragoste, acţiunile lor sunt un tipar care dovedesc contrariul şi nu ţine cont de vârstă, background social, educaţional sau de provocările sociale.

Nu mă cred specială sau superioară sau prea deşteaptă. Din contră, sunt extrem de conştientă de imperfecţiunile mele: analizez prea mult, empatizez până la epuizare fizică şi emoţională, caut dramele avidă de inspiraţie, caut poveşti nespuse şi oameni de reparat, sunt slabă în faţa emoţiilor, sunt sensibilă şi nu am încredere stabilă în mine. Mai degrabă mulţumesc pe alţii decât pe mine, dar lucrez la asta cu sârguinţă. La iubirea de sine şi la fericirea autosuficientă. Dar un lucru e cert: simt oamenii şi sunt foarte lucidă, chiar dacă nu o arăt, pentru că speranţa dă ghes întotdeauna. Şi mă ridic, tot mai greu, după fiecare doborâre, pentru că sper ca suferinţa să fie catharsisul.

existenta este marcata de suferinta; suferinta are la origine ignoranta; biruirea ignorantei aduce dupa sine dezlegarea de suferinta; existenta este Nirvana

Mă gândesc tot mai mult,  cu argumente şi poveşti auzite care confirmă asta, că trăim tot mai mult într-o criză a singurătăţii şi a fricii. Nu ştiu cum sunt femeile, dar ştiu cum sunt bărbaţii. Deşi cad în capcanele visatului cu ochii deschişi că poate nu e aşa, poate greşesc, deşi nodurile din gât care mă blochează ca o gheară pulsează când raţiunea capului se luptă cu speranţa inimii, nu am cum să nu recunosc un pattern în comportamentul bărbatului de azi, fie că are 25 sau 30 sau chiar 35. Şocul deja a fost înlocuit de resemnare. El, bărbatul modern, se comportă la fel cu o femeie, indiferent de stabilitate financiară, de independenţă, de pragmatism social: părăseşte înainte să fie părăsit, renunţă de teama ca celălalt să nu renunţe, pleacă la adulmecarea unei slăbiciuni în comportamentul celuilalt.

Am cunoscut mulţi tipi care promiteau multe, fără să le pretind ceva. Care visau mai mult ca mine, deşi erau teribil de pragmatici. Care îmi alimentau visele cele mai intime şi mai puternice, la care n-ar fi trebuit nici să aibă tupeul să ajungă, scormonind după energie pozitivă şi după bine, după compasiune, bunătate şi înţelegere. Totul mergea bine cât timp deţineau controlul, cât timp magia le era susţinută de energia mea, de aparenta perfecţiune. Dar toţi, absolut toţi, uită că o femeie care îi sprijină, care nu fuge de depresiile lor, ci le îmbrăţişează, care rămâne până dimineaţa să lupte cu demonii lor, ca sacrificiu fie din empatie, nu neaparat din dragoste, mai şi plânge, are şi ea propriii demoni, are zâmbetul întors pe dos în zorii zilei. Nu, ei fug la primul semn de slăbiciune feminină.

Citeam recent o serie de mărturisiri ale bărbaţilor privind femeia perfectă, iar majoritatea vorbeşte de sprijin necondiţionat, independenţa, lupta femeii pentru a fi puternică permanent. Şi asta mi se pare cel mai copilăresc egoism de care pot da dovadă, în inconştienţa lor. Mai în glumă, mai în serios, bărbaţii caută acum o femeie cu stabilitate, care să le ofere spaţiu, dar să nu plece în situaţiile dificile, care să rabde şi asta să fie motto-ul lor în relaţie. Un revers care acum zeci de ani nu exista.

Întâlnisem la un moment dat un tip programator, până în 30 de ani, să spunem intelectual şi cu o abordare foarte clară asupra viitorului. Un pragmatic convins, un obsedat de muncă, un independent sigur pe el, dar în fond, un trist şi singur. Manipulator, dar un manipulator adorabil, cu argumente solide şi priviri plăpânde. L-am lăsat să conducă jocul, pentru că, în mod natural, îmi place postura de a face pe proasta, de a analiza cuvintele, stările, gesturile şi comportamentul în sine, înainte de a mă arunca chiar cu tot sinele. Părea perfect, ne sincronizam în aproape tot, ne aprindeam în certuri constructive, deşi cruzimea sa era cam prea mult. E o tehnică bună de autoconservare şi de observare a oamenilor, când stai în banca ta mai mult, ca să ştii în ce te bagi. Mă rog, la un moment dat, după săptămâni de mai multă nefericire decât fericire, am tras concluziile, am pregătit argumentele, mi-am dat seama că am avut destulă răbdare şi că trebuie să testez terenul relaţiei şi să pretind şi eu egalitate, că aşa e frumos şi productiv. Aveam speranţă că poate acum va fi aşa cum promite. Ba chiar credeam, dat fiind temperamentul său vulcanic şi pretenţios, ca dezbrăcarea mea sinceră de sentimente, dorinţe şi credinţe, de visuri şi vise, de pretenţii umane, îl vor lega şi mai mult de mine. Am preluat frâiele uşor, drăgăstos, iar el s-a speriat şi s-a retras violent. Intuiam, însă repetiţia e mama învăţăturii. Şi încă nu învăţasem pe de rost scenariul sau mai trăgeam speranţă că nu am dreptate.

Poate că dau de bărbaţii nepotriviţi, mi s-a mai spus. Oameni cu tendinţe extremiste, instabili emoţional, cu o mare putere de creativitate şi răutate, cu mult potenţial şi vicii peste vicii. Oameni bolnavi, cu nevoie de ajutor, care au nevoie să sugă energie şi dragoste.
După o perioadă de regăsire de sine, lecţii învăţate şi noi principii adăugate în NOT TO DO LIST, am cunoscut pe altcineva. La vreo 33 de ani, cu un job solid, o sexualitate matură şi o imagine de om conştient. Şi dependenţe grave care i-au distrus viaţa, conştient de ele. Mi-a spus clar, după ce m-a fermecat cu un comportament deloc agresiv şi chiar iubitor, cum simţeam că merit, că are nevoie de mine să îşi trateze depresiile şi dependenţele, să fiu puternică pentru el, să fiu mâna care îl trage în sus. Mi-a povestit toate problemele, frustrările şi temerile lui cele mai mari, totul pe faţă, şi mi-a plăcut. Aveam cui să dau dragoste. Însă nu m-am aşteptat ca, la primul semn al meu de depresie, de stare nesigură, să se retragă de tot în cochilia lui şi să insinueze că eu l-am înstrăinat. Desigur, eu nu aveam voie să îmi spun slăbiciunile, pentru că astfel s-a demolat tot piedestalul pe care mă aşezase cu egoism. Ne-am despărţit urât, după ce am ţinut un monolog, la cererea lui de-a ne vedea să rezolvăm lucrurile, pentru că mi-am dat seama cât de inapt şi imatur emoţional este şi că nu ştie să comunice, oricât pretindea asta. I-am dat totul mură-n gură, ca să aud „Când îmi revin, pot să te caut?”. A fost cireaşa de pe tort.

Amuzant este că un asemenea n scenariu nu m-a mai impresionat. Eram istovită, golită de sentimente şi emoţii, de dragoste şi speranţă, că doar un mic accident în care m-a lovit o motocicletă m-a trezit la realitate. Simţeam din nou. Viaţa pulsa obosit, dar sigur, măcar fizic, în corpul şi inima mea îmbătrânită de atâtea poveşti, neîncepute decât cu „a fost odată”.

Hilar, îmi făcusem un pact cu mine – nu cred că e om care să nu facă asta pentru self help 🙂 –  să nu mai cred un bărbat şi să iau totul raţional, fără să mai las speranţa să iasă la joacă, fără să las credinţa în iubire şi poveşti să iasă din mormântul în care o ţineam îngropată. Să asculte inima de raţiune şi de semne. Până l-am întâlnit pe el. Un bărbat faţă de care am construit la început un zid anti-amăgire, ştiind că scenariul se va repeta. Însă, iată, un bărbat atât de independent, la 35 de ani, atât de sigur pe el, introvertit şi sensibil autodeclarat, cu care am petrecut zeci de ore ca între vechi prieteni, care m-a sedus cu atâtea cuvinte frumoase care să îmi ridice neîncrederea de sine – pe care o negam cu stoicism. Mi-a arătat un interes incredibil, care m-a speriat, dar nu aveam niciun argument contra. Am plâns de fericire, pentru prima oară în viaţa mea, când mă trezeam gândindu-mă la o asemenea fiinţă, pentru că, după ce mi-am dezgolit din prima fricile, experienţele, traumele şi slăbiciunile, ca să îl îndepărtez, m-a ţinut strâns lângă el şi mi-a promis luna şi stelele, filme lungi şi momente de extaz, identice, dar absolut identice cu cele pe care le visam de mică, la bărbatul de care mă voi îndrăgosti cândva. Era imposibilul de atins, oricât de siropos ar suna, chiar era ceva ce nu credeam că aş primi sau merita vreodată în viaţa reală. Un ideal clasic pentru o fiinţă umană supusă greşelii.

Îmi îngrijea sufletul cu promisiuni calde şi la ţinta celor mai mari vulnerabilităţi ale mele şi el chiar credea ce spune. Eu am crezut greu, dar iremediabil. Magia era incredibilă, încât chiar şi el s-a speriat de cât de mult semănăm şi cum ne-am găsit, iar sinceritatea mea debordantă, ca şi a lui, după cum proclama el, l-a avântat în asta. Ştiam că o săptămână de maturitate şi de bine nu înseamnă relaţie şi am încercat cât am putut să-l ţin la distanţă. Dar a intrat cu forţa în sufletul şi în creierul meu, cu cele mai tandre şi perfide mâini, încât m-am trezit sufocată de gânduri şi de panică, când am observat, deodată, la 180 de grade, că s-a trezit la realitatea lui nebună şi că eu mă predasem cu totul. Din „o să lucrăm la neîncrederea ta de sine, pentru că meriţi tot ce e mai bun” sufocant de dulce, la răutăţi continue şi contraargumente puerile la orice spuneam. M-am retras uşor, am rămas alături de el, fără să-l mai provoc. Am zis să încerc abordarea matură, să nu dramatizez, e totul în capul meu, deşi cred că faţa mea de tristă perpetuă trăda sufocarea internă. Am avut răbdare, am încercat să nu fiu slabă. L-am întrebat şi am vorbit cu el cu binişorul, cum am ştiut că se face între doi oameni adulţi, cu bune si rele, dacă vrea să fie singur, dacă e departe cu gândurile sau dacă îl nelinişteşte ceva. Nu dau cu parul, înţeleg prea bine, dar nu minţi. Am fost făcută nebună şi paranoică. „nu e nimic, ce ai? te vreau lângă mine, fără discuţii.” După câteva zile de muţenie din partea lui, am ştiut. Dar am vrut răspunsul matur. Bărbatul de 35 de ani, care se lăuda că ştia ce voia şi mă chema cu atâta nesaţ în viitorul lui, fără să fac eu vreo mişcare, care miza pe experienţe şocante care l-au maturizat extrem de mult de-a lungul anilor încât să ştie să facă bine ca să primească bine, pe principiul karmei, care avusese relaţii lungi şi încercate, care mă includea în planurile sale şi propovăduia o sinceritate matură, raţională, a reuşit să îngâne ca un copil, câteva cuvinte. Aceleaşi cuvinte ca ceilalţi, de fiecare dată. Le-am stors ca o mamă, de la copilul care a sparg geamul vecinei, cu tandreţe şi zâmbet atotştiutor. Nu era pregătit de relaţie, magia dispăruse – deşi ne întâlneam de puţin timp.

S-a panicat. A invocat şi incompatiblitatea, care mie personal mi se părea greu de crezut, nu imposibil, dar greu de crezut. Că s-a speriat e mai mult decât plauzibil, asta ca să nu cred că a fost un psihopat pur şi simplu crud faţă de o persoană care l-a avertizat din primele ore de când s-au cunoscut să nu se joace cu vulnerabilităţile ei. Voia totuşi să rămânem prieteni, pentru că de relaţie nu era în stare. Nu a ştiut să explice de ce el invoca sinceritatea asta esenţială între doi oameni şi tot el o anulase. Se trezise la realitate şi îl avertizasem de asta de la început, înăbuşindu-mi cuvintele cu „nu crede că toţi oamenii sunt la fel/crede în bine/ nu vreau să îţi fac ce ţi-au făcut alţii” etc. A făcut FIX TOT ce putea să-mi facă. Mi-a violat toate speranţele din adâncurile ascunse ale sufletului meu, alea lacare nu ajunsese nimeni. Atunci am trăit un şoc, cu atâta graţie că m-am speriat de mine. Diferenţa între primele săptămâni, cu gesturi impresionante şi tandreţe nemăsurată, cu planuri mulate pe visele mele şi sprijin necondiţionat, şi o suită de cuvinte stâlcite şi reale în cele 10 minute în care se retrăsese din cursa începută pe pista mea era prea mare ca să nu iau în calcul teama bărbatului, fobia de slăbiciune feminină, de o persoană ca şi el. M-am gândit că a fost vina mea. Nu am fost destul de, destul de, nu am fost 100% puternică şi nebună ca în prima zi, dar am crezut că asta face frumosul relaţiei – provocarea. Magia vine din luptă, nu din minciună, vine din extazul de după suferinţă, din contopirea sufletelor cu tot cu rănile aferente. Mă rog, m-am înşelat groaznic. M-a cumpărat cu iluzii şi gesturi frumoase, ca să mă calce în picioare în toată goliciunea mea de femeie sensibilă, introvertită şi excesiv de empatică.

Auzeam acelaşi scenariu pe care mi-a fost dat să-l aud de la o prietenă, într-o relaţie cu un tip de vreo 25 de ani. Atent, grijuliu, darnic – poate prea darnic, ca şi cum voia să-i cumpere dragostea. Şi a venit la pachet cu depresiile şi viciile sale. Astea chiar cereau mult sprijin, iar ea avea şi ea nevoie de asta din când în când. După o serie de conversaţii, nopţi, probleme stârnite de el şi temerile lui, de slăbiciunile lui, timp în care i-a fost alături necondiţionat, la primul semn de depresie a ei, el a fugit. Bărbatul care i-a spus că o iubeşte şi vrea să aibă grijă de ea. Dar ea, ca şi mine şi multe femei, mânate de empatie, prea multă dragoste de dat, sprijin şi introvertism, nu avea nevoie de promisiuni şi cadouri. Cadoul cel mai mare ar fi să fim şi noi ridicate, când avem nevoie, măcar din când în când, căci nu degeaba e vorba că, unde-s doi, puterea creşte. Pentru că vulnerabilitatea noastră, sensiblitatea noastră, care sunt forţe nebănuite de vindecare şi de trăit frumos, au şi ele nevoie de dragoste pentru a nu cădea în disperare şi învinovăţire. În fine. I-a spus că are nevoie de ea să îl sprijine, că e mai calculată şi mai organizată decât el, iar dacă o vede slabă, el pleacă. Nu poate să fie lângă ea, dacă o simte slabă. Nu are nevoie de aşa ceva… pentru că abia se descurcă cu dramele lui.

Vampirism. Tot mai mulţi bărbaţi se mint singuri că sunt puternici, până dau de o femeie caldă, stabilă, frumoasă cu totul, empatică şi sensibilă, dependente de-a da dragoste. O oază de siguranţă, de căldură, de bine şi frumos, pe care ei o seacă cu frici, dependenţe, vicii şi depresii. Şi, la primul semn că oaza aceea e doar un alt om care are, ce-i drept, mai rar, momente de slăbiciune, o iau la goană. În ciuda independenţei moderne pe care o tot lăudăm, suntem vai de capul nostru. Suntem singuri şi asta e realitatea. Şi teama de a fi singuri, din păcate, i-a convins pe mulţi bărbaţi, care suferă mai grav decât femeile, dar mai rar, să facă în aşa fel încât să rămână singuri. „I hurt before I got hurt”.

Încerc şi-acum să nu trag concluziile de rigoare. Însă e imposibil. Există, în rândul bărbaţilor, o teamă atât de mare de a fi răniţi, de a face faţă suferinţei altcuiva, încât fug cât îi ţin picioarele la un mic obstacol în drum. Nu că femeile sunt imune şi nu se tem, dar nu fug la prima cărămidă căzută. Pur egoism şi prostie inconştientă. Şi e mai mare tragicul decât comicul. Iar faza cu magia pierdută cu timpul, în realitate, că ar interveni rutina la un moment dat, păi dacă stai cu teama asta în sân, ne ducem naibii. Până la urmă, să fim serioşi, cred în magia sentimentelor şi a oamenilor, dar frate, magia se formează când şi el, şi ea dau totul şi nu fug decât unul în altul. Nu unul de altul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s