Manifest cuvintelor

Se spune că uitarea ajută memoria să fie puternică. Doar să ştii ce să uiţi, cum să uiţi, pentru ca informaţiile noi să le înlocuiască pe cele vechi, inutile. Dar cum rămâne cu momentul în care vrei să uiţi, dar amintirile-ţi revin brusc şi inoportun, ca o spaimă recurentă? Când vrei să descoperi lucruri noi şi apare-n cale el, omul negru care-ţi răsuflă în ceafă trecutul? Când nu vrei, de fapt, să afli, dar nici să-ţi aminteşti? Mai există, şi după resemnare, obscurul amintirilor frumoase, care se vor şterge pentru a merge mai departe. Sunt umbrele amăgirilor, lucrurile pe care nu le-ai înţeles şi nici nu le vei înţelege, lasă-le aşa, care s-au întâmplat şi-ţi fac inima să palpite, oricât ai mima respiraţia profundă, nu te ascultă. Liniştea în care mi-am făcut culcuş de somn uşor de câteva zile mi-e deranjată de imagini şi cuvinte trecute. Nu le găsesc explicaţie, poate pentru că nici ele nu şi-au găsit explicaţia.

Mesajele de început, dorul timid, teama plăcută privind viitorul unui nou “a fost odată” un Doi, sticlele de vin speciale, deschise doar pentru mine, doar pentru mine, e un moment special, sunt cu tine, gesturile exagerate de amabilitate, acel simt, chiar simt ceva pentru tine, vom ieşi weekendurile viitoare, sărutările în furtuni, pe tot chipul meu avid după frumuseţea unei astfel de furtuni, eşti atât de frumoasă, repeţi la infinit, eşti atât de frumoasă, să-mi rămână cuvintele în pori, n-ai încredere în tine, facem să ai, hai că te ajut, vreau să te ajut, să-ţi împart depresiile, dar trebuie să mă repar singură, nu trebuie să te repari singură, hai să îi scriem tatălui tău o scrisoare, te învăţ argumentele muţeniei, tu ai şanse să îţi fie bine. Ţopăitul tău vesel în jurul meu şi sărutările subite, învelişul nocturn cu care-mi purtai de grijă, sărutul pe ceafă, acea rugăciune de seară, cele 60 de ore promise împreună, eu cred că vreau să te văd mai mult decât vrei tu, vrei să vin să te iau, eram copleşită de grija lui excesivă şi toată deodată, crezi că pe mine nu mă dor cuvintele tale?, spuneai.

Atâtea promisiuni la persoana întâi plural, lăsate de izbelişte, fără direcţie, orfane, cuvinte folosite, săracele, atât de iubite de frumoşii învinşi, s-au trezit dezvirginate şi părăsite, seduse şi exploatate la un mod inconştient. Le-am primit cu drag pe toate, în mine vor rămâne, ştiam de când le-am auzit paşii în inima mea, poate de aceea mi le-amintesc recurent, caută alinare, caută să nu mai fie vorbe-n vânt, aruncate de guri neştiutoare, îşi caută sensul de fapt, şi-l caută săpând în mine, şi doare, căci durerile lor mi se îmbibă-n muşchi, porii oaselor şi în tăcerile sugrumate, în dureri de cap, le protejez, ce să le fac, sunt cuvintele pe care nu am îndrăznit să le rostesc vreodată, le ştiu însemnătatea, şi ca ele să însemne ceva, trebuie să le asigur un refugiu demn, un cămin în care lemnele să ardă continuu, să nu le-ngheţe pe buze, să le fie ascultate păsurile cu sufletul, nu cu urechile. N-am avut niciodată o memorie bună. Doar acum, ca ploile care curg furios dintr-un cer la fel de nehotărât, mi le-amintesc pe toate. Mă pun la colţ pentru că nu mai au unde să se reflecte, le-ai aruncat în mine ca-ntr-o prismă, unde mi-e curcubeul, spune-mi, n-aveai dreptul, atât, n-aveai dreptul să dai libertate atâtor dureri, nu poţi fi crud cu cuvintele, cuvintelor nu le pasă de libertatea de exprimare când le răneşti libertatea, a sensurilor prime. Cândva, toate cuvintele frumoase, chiar mă sperie că ne asemănăm atât de mult, parc-am trăit aceeaşi viaţă, planurile începute cu verbe terminate în –ăm, -em, -im, cândva, pe toate voi dori să le spun, pe toate îmi va fi dat să le aud şi vor fi de la cel ce simte, cel ce aude, cel ce crede, şi eu voi rămâne mută, cu dinţii încleştaţi, şi celălalt va rămâne şi el mut, ca mine acum, când scriu, cuvintele nu vor mai suna niciodată la fel ca prima dată, cu promisiunea adevărului lor, nu le voi mai crede şi nu le voi imita, şi ele vor fi murit pentru mine şi eu voi fi murit pentru celălalt. Asta poate fi crima perfectă, o crimă pasională, căci pasiune voiai, pasiune vei avea, nici lacrimi, le-am scurs pe toate pe cuvintel, ca nu cumva să se usuce, ca nu cumva moartea lor să nu fie deplânsă, sunt doliul lor ambulant, cum port întunericul în urmele lăsate de tine, cum le port.

 –

foto: Diana Ciurdea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s