pieile mele nu curg sânge de centaur

Iarăşi.

 

E prima oară

când teama se aşază

pe fotoliul raţiunii,

poate nu chiar prima oară, dar aripile ei

fâlfâie la uşă

zgomotos,

pene intră pe dedesubt, altele prin crăpăturile

vorbelor tale,

îşi fac culcuş în retină

şi-n tâmple,

oare cu ce greşesc,

(nici măcar nu doare),

mă micşorează înspăimântător,

nu greşesc cu nimic şi cu asta greşesc,

nu sunt umană,

am trecut de o atmosferă şi-am ajuns pe un tărâm unde

peter panii joacă jocul lor preferat,

joaca de-a maturitatea, de-a

imaturitatea,

i-am spus:

mă simt ca o virgină veche,  o fecioară căzută demult din cer,

timpul meu nu e timpul vostru şi timpul meu nu e timpul tău,

dar trist este

că nu e timpul meu,

mereu cu un pas în faţă şi doi înapoi,

mă duc spre trecut

şi mâinile mele nu mai simt valurile

pentru prima oară,

ci pământul în care mă înec,

înotând

împotriva curentului

împotriva firii mele,

cu ce am greşit,

doamne,

cu ce

 

Călăuzele crângurilor în care mă pierd nu cunosc atingerile tale apăsate

şi fiinţa ta îmi cere

să respect drumul,

dar eu,

eu nu ştiu drumuri, ştiu doar

cărări nebătute de tălpile îndrăgostiţilor,

doar de paşii înţelepţilor

singuri,

mereu singuri, precum copacii parcului tânăr în care cresc

şi nu au vlăstari să-mi arate lumina,

doar luminişuri uscate

de amurgul gândurilor

spunea cioran

un amurg

care-ţi taie din vlăstari,

ce fac dacă vreau să mă renasc în trunchiul tău

şi sevele nu se gustă

Ce mă fac cu tine, când

siropul meu nu-ţi umple venele decât cu tristeţe

în loc de lumină albă

şi fertilitatea e departe de-a concepe

tăcerea

Nu mă mai dor nici oasele,

oase n-am să doară,

sunt sfărâmate şi lipite

ca vasele japoneze,

Kintsugi,

cu râuri de aur, demult încinse,

nu mă mai doare carnea pe care mişuni întruna,

e bătrâna pe care-ţi pierzi vremea căutând cântece de leagăn

apuse,

apoi pleci,

ştiu că o să pleci,

şi, vorba cântecului,

cui rămân

Mi-aş preda cu bunăvoinţă,

n-am să te cert,

m-aş preda cu tot ce mai am

ţie, dar pentru tine se smulg piei

înecate în sânge de centaur

sirenele din mine doar caută abisul morţii,

cauţi să vezi

umanul în mine,

dar e doar,

în mine e doar cântecul surd al orizontului

pe care nu-l vei atinge,

nu te culca sub sânul meu crud, e plin de ape sărate,

ca lacrimele sfinţilor pe care nu mi le vei sorbi

decât când marinarii

se-aruncă după ele

în mare.

 

manuscrisul din trecut

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s