de vorbă cu neîncrederea în celelalte nume ale noastre

Mă macină încrederea, cuvântul în sine, “încredere”, a crede fără a cerceta, un crez al vremurilor biblice. Cu asta am rămas,  cu cuvântul, sensul s-a pierdut în milenii şi suflete moarte, în destăinuiri uitate, în amintirile dulci de-atâta amar de vreme. Ce mai, nu mai avem încredere, pentru că suntem încărcaţi de solitudine, logică, raţiune şi frică. Şi trecut, avem mai ales trecut.

Obişnuiam să spun că oamenii nu se schimbă, doar evoluează, se maturizează şi rămân aceiaşi. Am început să mă îndoiesc şi de asta, căutând şi găsind nu de una singură o explicaţie mult mai plauzibilă. Suntem mai multe persoane în noi, suntem mai mulţi în noi, sub acelaşi nume. Altfel nu-mi explic de ce îmi aduc aminte ca de nişte vechi cunoştinţe, de nişte străini chiar, de mine din trecut. Am fost mai multe şi mi-e dor să mă reconectez cu una, în special, cu teama aferentă. Mi-ar plăcea să port o discuţie cu mine acum câţiva ani, când plecam curioasă spre o lume nouă, având multe pacheţele de încredere şi speranţă în ghiozdan. Mi-ar plăcea să îmi explice Andreea din trecutul acela toate principiile după care mă lăsam ghidată şi inspiraţia sub care scria, plină de patos, că iubeşte oamenii buni sau răi, dar mai ales răi, pentru că avea încredere în ei. Mi-ar plăcea să îmi descrie sentimentele de frumuseţe spirituală pe care o reflecta cu o forţă nemaivăzută când întâlnea o fiinţă nouă, când trăia cu nesaţ orice moment, orice durere, orice drăgălăşenie, orice, fără să fie măcinată de frică şi reticenţă. Fără să cunoască ce-i aia neîncredere.

Pentru că Andreea de acum, pe care nu o recunosc, gândeşte prost. Solitudinea o ajută enorm să echilibreze lucrurile, excepţie făcând intimităţile sale. O ajută să gândească logic, factual, cu precedente şi antecedente, cu calcule aproape matematice, când vine vorba de comunicarea celuilalt, chiar inteligent, dar doar cât timp inima ei rămâne intactă şi neatinsă de mâini străine. Am devenit ca o autistă speriată de contact uman mai mult decât permite spaţiul intim. Nu mai am încredere şi mă macină incredibil asta. Nu mai iubesc oamenii decât de la distanţă şi nu pot să înţeleg cum am ajuns în halul ăsta, să fiu atât de amară şi să port cu atâta mândrie o pelerină de tristeţe, de fiecare dată când mâinile acelea străine mă ating. Nu le pot numi altfel decât mâini străine, tocmai pentru că analizele mele, matematica asta, ecuaţiile astea pline de invariabilele experienţelor tale, ale vorbelor tale, ale reacţiilor şi faptelor tale dau cu virgulă, dau doar scenariile cele mai neplăcute. Mai trist este că sunt logice. Când pun în balanţă un om şi trecutul său, cade mereu în defavoarea lui, pentru că nu iau în calcul soluţii. Asta făcea Andreea de la 20 de ani. Plusa cu încredere şi rezultau scenarii frumoase, în ciuda deznodămintelor nefericite. Şi cred că prefer asta.

Am mai întâlnit prieteni care tot speră să nu mai gândesc aşa mult, să nu mai iau scenariile cele mai proaste şi, mai ales, să am încredere. Dar habar n-am ce mai e aia. Pur şi simplu, fără intenţie, sensul cuvântului măreţ s-a pierdut pe drum, lăsându-mă cu invariabile, cu fapte lipsite de emoţii, de intenţii, de scuze. Şi de aici, certitudinile că totul va fi rău. Mi s-a spus că atunci când ai încredere în cel de lângă tine, mai ales în mâinile străine, totul devine mai frumos, mai promiţător, şi mă roade teribil că nu pot face asta. Într-adevăr, încrederea în celălalt te face să vezi partea plină a paharului, în timp ce eu m-am învăţat să o beau imediat şi-apoi să mă uit, cu amărăciune, la goliciunea pe care o primesc. Ştiu că mă chinui singură, ştiu că ecuaţiile sufletului nostru implică atât invariabilele experienţelor şi faptelor ca atare, cât şi variabilele sentimentelor şi speranţei. E o banalitate de dilemă care nu mă lasă să am relaţii durabile şi armonioase, aşa cum Andreea la 20 de ani păţea din prea multă încredere în cuvântul încredere. Mi-ar plăcea să mă reconecez cu ea.  Cu mine. Fără frica asta de deschidere, pe care mi-am însuşit-o cu atâta poftă. Am rămas doar cu sensibilitatea asta năucitoare şi insidioasă.

Cel mai mult mă întreb care e echilibrul între logică – bazată pe informaţiile primite, puse cap la cap – şi afect – care poate muta munţii din loc şi care mizează pe forţa creativă a emoţiilor. Care e echilibrul care te face să mergi mai departe, fără frică de eşec şi dezamăgire, de manipulare? Care e ecuaţia iubirii simple, departe de “trebuie”? Pentru că, momentan, încrederea e doar un cântec de adormit copii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s