Verdele crud al pământului nou

Foto: Roberto Enea

 

Alergam, cu respiraţia tăiată, ca de propria moarte, pe o stradă umedă, rece ca gheaţa, cu tălpile goale. Mă dureau perniţele degetelor şi nu conta, fugeam cu viteza celui ce nu vrea să se sfârşească lumea pentru el. Pielea-mi era uşor transparentă, de parcă secătuisem, iar printre vene, defilau emoţiile cele mai insidioase. M-am oprit la marginea lumii. Sus, pe munţi, între păduri înverzite, cu miros puternic de conifere, uşor acid. În faţa mea, se ridicase un sat transilvănean, cu aceleaşi magazine rustice cu aceleaşi blănuri albe şi pestrişe, colorate, vândute la suprapreţ. Nimeni nu glăsuia. Mă oprisem în mijlocul şoselei şerpuitoare, de culoarea cernelei proaspăt vărsate, spălată parcă de ploaie de vară, deşi habar n-aveam ce anotimp putea să fie. Mintea mi-era blocată de anxietate. Drumul cobora şerpuind tot mai mărunt spre zarea ce mi se aşternea în privire, tot mai departe, pierdută într-o ceaţă ciudat de serenă, albă şi rece. Frumueţea ei era sterilă.

Straniu sentiment. Simţeam că valea largă, misterioasă, din faţa mea, care se asemăna cu cele din excursiile cu părinţii pe Transfăgărăşan, ascundea secole de suferinţă. Acel peisaj cu vârfuri abrupte şi intimidante, ca nişte titani adormiţi, învelea bătrânii munţi în hibernare de la naşterea lumii noastre. Din când în când, respirau greu, cu zgomot insesizabil, resemnaţi. Bătrânii erau brăzdaţi de pelerine de păduri, cu copaci de-un verde mentă atât de proaspăt, încât te îmbătai sinestezic, ca într-un trip psihedelic în care viaţa devine o pictură]n milcare, cu retuşuri continue. Mi-era foarte greu să mă concentrez la zumzetul care răzbea din cabanele şi din magazinele ambulante, furată fiind de-o forţă mută, care mă trăgea la câţiva metri de o prăpastie atât de adâncă, încât nu percepeam ce se afla exact la poalele ei. Probabil, cândva, o apă năvalnică săpase formele sacadate ale versantului şi hăul tot mai mare care se întindea în faţa mea apărea ca un derdeluş nemărginit, în plină vară.

Oamenii  mişunau fără direcţie. Zâmbeau aproape demonic, pierduţi în aburii denşi ai unei ceţi neobişnuite ce se ridica din vale şi din dreapta versantului de munte pe care ne aflam. O bună parte dintre ei era îmbrăcată lejer. Erau în excursie şi-mi aminteau de atâtea figuri cunoscute, din viaţa mea de copil, din vieţile mele anterioare, că involuntar  făceam cu mâna disperată. Nicio reacţie. Mirosea atât de dens a alcool şi a ceva acid, că m-am lăsat furată de paranoia. M-am gândit că, poate, aceşti oameni rupţi din trecuturile mele se întâlniseră aici pentru anualele petreceri mari, electronice, din cadrul unor festivaluri de muzică, iar beatitudinea şi simţul pseudohipiot le-a furat atenţia. Lumina se amesteca cu ceaţa într-o culoare albă, semi-opacă.

–         În sfârşit, femeie, te aştept de ani! Hai cu mine, bem ceva şi mai facem schimb de poveşti.

–         Mihai? Ce naiba cauţi aici? Când ai ajuns din Malta?

Mi-a zâmbit mirat, ca şi cum aş fi spus o glumă, şi m-a luat de braţ. Nu-l mai văzusem de ani, de când se despărţise de vară-mea. Nici acum nu se schimbase. Cu paharul în mână, dând pe dinafară stropi înfierbântaţi, mă luase brusc spre o cabană mare de lemn, aproape de prăpastie. Muzica bubuia, nu înţelegeam o iotă din ce spuneau prietenii lui. Nişte copii pentru care dansul era singurul sens al vieţii şi pe care-i cunoscusem în copilărie, lume rămasă parcă la aceeaşi vârstă adolescentină, oameni pe care voiam şi nu voiam să-i mai recunosc. Socializau într-un limbaj neînţeles, cu cuvinte scurte şi goale. Dansau fără oprire pe-o muzică halucinantă, furaţi de peisaj, sticle goale şi pahare pline, pastile colorate şi ţigări dubioase. Mi-aduceau aminte de trecut. Toate încăperile subsolului în care fusesem trasă de Mihai dădeau spre un perete din sticlă, cu directă privelişte spre abisul în care aburii deveneau tot mai denşi şi intriganţi. Pereţii din cărămidă albă, acoperiţi de pânze de păianjeni, zvâcneau de la bubuieli. Toate viciile erau îmbibate în ei.

–         Băi, ce faceţi aici? Ceva se întâmplă!

Mihai zâmbea şi aproba.

–         Serios, ce se întâmplă?

–         Ne distrăm şi noi, hai.

–         Nu, seri… şi glasul mi s-a stins brusc.

Le pâlpâiau venele sugrumate în nuanţe de verde şi albastru cerneală. Fiecare, la rândul lui, privea prin mine, de parcă nu existam. Eram transparentă. Mihai se pierduse şi el printre anturajele lui. M-am apropiat, obosită de atâta întuneric şi zgomot, de lumina dinspre hău. Prăpastia era fix la marginea cabanei, o privelişte înfricoşător de frumoasă, de parcă clocotea ceva. Nu mai puteam să respir. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am apropiat de prispa cabanei. Nu ştiu cum m-am trezit pe marginea ei, cu picioarele goale atârnându-mi spre pătura aceea densă de aburi. Era atât de plăcut, că voiam să fi ştiut să zbor, ca supereroii. Mii de kilometri în faţa mea îmi făceau cu ochiul, cu pleoapele pline de păduri, văi înflorite şi câmpuri bizar de liniştite. Instant, a început să-mi bată inima alert, valuri de căldură frigându-mi carnea. Mi-era o frică teribilă să nu alunec. Mi-am tras genunchii la piept, aproape de perete, departe de margine, privind în gol în dreapta mea, când un băiat de 20 de ani, îmbrăcat în negru, se lăsase în poziţia crucii să cadă în hău, spre deliciul prietenilor lui. Un pariu nesigur. M-am uitat şocată spre el.

–         S-a mai dus unul, coaeee!

–         Ştii, o viaţă avem, să mor eu, mai bine tânăr şi fericit, uite ca ăsta.

Nu înţelegeam. Prietenii tipului au plecat să-ţi mai toarne un pahar. În câteva secunde, mi-am dat seama că mai trăisem sentimentul acela de moarte iminentă. Disperam că nu înţelegeam ce se întâmplă şi de ce unii dintre ei sunt atât de idioţi. „Ce inconştienţi! ce naiba?!”.  Mâinile mi se albeau transparent. „Parcă-s zombi, ăştia chiar nu văd?”.

–         Suntem zei, bă!

–         Eden, frate, noroc că au găsit ăşstia locul ăsta genial! N-avem o treabă.

Raiul acela era dubios. Plin de o ură nespusă, de un negativism apăsător. Am încercat să iau un pahar în mână, mi-a căzut dinainte să-l ating. Anxietatea creştea cu fiecare respiraţie, rău-prevestitoare. Am început să alerg din nou afară. Ştiam că trebuie să caut. Ce naiba să caut?

–         Ce faci, tu, aici? Acum am ajuns şi noi, nu dau de părinţii noştri, de nimeni de dincolo de lume.

–         Cum adică de dincolo de lume?

Ochii lui scăpărau, vineţi, în lumini fosforescente.

–         Hai, nu e loc de glume. Totul e bine, nu? Ce s-a întâmplat? Unde stăm?

–         Nu ştiu… unde-s ai noştri?

–         Nu răspund la telefon, oraşul e distrus, am venit cu Geo, am auzit că aici totul e bine, nu a ajuns ceaţa.

–         Ce ceaţă?

–         Măi, tu glumeşti?

–         Dar ceva se întâmplă.

Un zornăit de chei se tot juca în buzunarul rochiei mele.

–         Dar zici că eşti scoasă din mare, eşti udă şi rece, n-ai găsit şi tu nişte haine să te-mbraci? Ce faci în rochia asta veche? E din dulapul mamaiei?

M-am ofticat, bineînţeles, că mereu comenta hainele mele. Târziu mi-am dat seama că materialul alb era învechit şi aproape transparent, că molii mă urmăreau constant pe poalele lui. Frate-miu se chinuia să-şi ia rămas bun de la mine, grăbit, cu familia lui.

–         În fine, noi vrem să plecăm spre Oraşul mare, vii cu noi?

–         Nu! Nu mergeţi acolo!

–         De ce?

–         Nu ştiu, dar simt că… dar când ai devenit tată? Nu  te-ai gândit să-mi spui şi mie ditamai vestea asta?

Un bebeluş stătea atârnat de sânul prietenei lui, cu ochii adormiţi.

–         Băi, nu te-am văzut de ani, dar ţi-am trimis oricum mesaje şi mailuri.

M-am blocat. Memoria mea şi-amintea doar de şoseaua asta rece şi umedă, alergând cu tălpile goale. Cheile tot zornăiau haotic.

–         Auzi, hai cu mine puţin. Trebuie să aflu ceva, i-am zis.

La indicatorul cu numele satului în care ne aflam, mai ferită de agitaţia festivalului aglomerat, se ridica o vilă liniştită, chiar cu uşa de la intrare deschisă. Aveam iar un deja-vu, îmi părea acasă, dar nu acasă. Am încercat cheile pe care le aveam în buzunar în broasca fiecărei camere din holul acela lung. În capăt, o privelişte fascinantă spre o parte a prăpastiei pe care nu putea s-o fi văzut nimeni din cei adunaţi la petrecere, afară, la cabane.

–         De ce nu e nimeni acasă? De când stai aici? Mă întreabă frate-miu, dar habar n-aveam despre ce vorbeşte.

–         Stai puţin, trebuie să aflu ceva, ai oleacă de răbdare.

Mergeam încet, prin întuneric, luând pe tălpi tot praful şi pânzele fine. Şemineul încălzea calm livingul, undeva în stânga holului. Cărţile despre sfârşitul lumii îşi scoseseră cotoarele la vedere, în bibliotecă şi pe măsuţa din mijlocul încăperii. Doar ele mi-au sărit în ochi. Le-am zis lor să aştepte acolo, cât mă duc în capătul holului să văd ce-i cu partea aia a prăpastiei. Mi-am lipit fruntea şi palmele de geamul de sus până jos. În faţa mea, o ceaţă densă şi verzuie, înţepătoare, se apropia lent din abisul fără fund, spre noi. Se ridica uşor, dar sigur, reuşind să pătrundă prin orice gură de aerisire prindea în cale. Tălpile mele se umpleau de acea nuanţă străvezie, ca venele acelea ale prietenilor mei alcoolizaţi. Am privit sub tocul ferestrei, în afară. De sub casă, o cascadă de mâl verde toxic refula mizerabil într-una tot mai mare, apoi în alta şi mai mare şi tot aşa, până cascadele tot mai mari se pierdeau în hăul aburdind. Din casele ce se mai ridicau în stânga şi în dreapta, refulau altele tot mai apocaliptic. Le-am urmărit cursul şi, instant, în faţa mea, se ridica un lac de acumulare ce clocotea scârbos. Câte-un scâncet se absorbea în bulbuci. M-am şocat.

–         Ceva naşte pe-acolo ca-n filmele de groază, wtf!

–         Ce? Apăruse frate-miu de după uşă.

–         Nimic, trebuie neapărat să pleci, dar nu în Oraş. E mort tot acolo.

–         Ce vorbeşti, tu? Acolo ni s-a zis că am mai rămas noi ăştia de-au fugit.

–         Care noi?

–         Noi, ăştia anunţaţi de ceaţă. S-au pişat pe noi, pe toată lumea, şi-acum ne-a venit şi sfârşitul. Kaput!

Glasuri se tot văicăreau în apa aia mâloasă şi atât de verde, când  coconi mişcători se metamorfozau pe nesimţite, la suprafaţ, agăţându-se de peretele prăpastiei, spre noi. Se învârteau ca-ntr-un ritual, crescându-le chestii pe braţe şi şolduri, ca-n vechi filme SF.

–         Tu-i vezi?

–         Ce să văd?

–         Chestiile astea scârboase de ies din apă.

–         Ce apă, e ditamai hăul!

–         Ce hău, e ditamai apa! Zici că-s oceane de deşeuri în ea.

–         Îmi pare rău s-o spun, dar eşti cu capul. Ţi-ai luat pastilele? Credeam că eşti mai bine, că ţi-ai revenit la normal… În fine, eu chiar vreau să găsesc Oraşul ăla.

–         Nu cred că există aşa ceva… dar stai. Cum e acasă-acasă? Mă refer unde am crescut, în vechitura aia de orăşel din munţii Moldovei.

–         Nu ştiu… din câte am auzit, cam totul s-a dărâmat şi a fost mâncat rapid de vegetaţie. Auzisem că nişte sălbatici ai pădurilor le-au luat în primire şi autorităţilei-a alungat pe toţi spre alte părţi. Dar culmea, n-am mai auzit de mulţi dintre ei, mă întreb unde s-o fi dus. Stabiliserăm să ţinem legătura până ajungem la Oraş, dar de câteva zile, nimic. Unii erau aproape de destinaţie, dar când să confirme sosirea, n-am mai primit niciun semn.

–         Dar ai fost tu pe-acolo, totuşi? Nu mai e nimeni acolo?

–         Habar n-am, soro. Eu am ascultat ce ne-au zis ăştia de sus.

În stânga, spre prăpastia spre care visam cu ceva timp înainte să-mi iau zborul, întrezărisem abia acum un baraj imens, care stătea să crape. Toate casele din jur din ale căror temelie revărsa mizeria aceea mâloasă aveau luminile aprinse. Se însera uşor. Vedeam oameni cum râd şi sărbătoresc în camerele lor perfecte, la masa lor festivă, în fotoliile confortabile şi luxoase, iar temeiile pur şi simplu vomau chestia aia cu mai multă nepăsare şi furie. Brr.

–         Lumea s-a prostit rău. Zici că-i nebună. Or să vină peste noi…

–         Ce, potopul? râdea frate-miu.

Casele goale n-aveau temelii curgătoare. Am simţit, deodată, un mic val de energie  liniştitoare, în miezul fricii care mă cuprinsese.

–         Auzi, du-te acolo. Du-te acasă unde-am crescut. Acolo e mult mai bine.

–         De unde ştii?

–         Crede-mă, ştiu sigur. Dar numai grăbeşte-te şi zi-le şi alor noştri să se întoarcă acolo, chiar dacă e mai sărăcăcios locul.

Vocea mi-a amuţit. În capul meu, încercam să-i spun cât de mult îl iubesc şi să fugă naibii mai repede acolo, că se mişcă ca o cucoană de încet. Mă apăsa corpul şi miezul ochilor de parcă valuri de energie şi de gânduri de nicăieri îşi croiau sens cu foc prin carne, încercând să răzbească spre mine şi spre el. Mă dureau de muream tâmplele şi-mi muşcam buzele să nu cedez.

–         Am înţeles acum. Plec. Dar tu?

Ochii i se preschimbaseră brusc în culorile verzi calde ale omului pe care-l ştiam de-o viaţă. Mi se calmase şi mintea.

–         Eu, bine. Sunt bine. Fugi! Mai repede.

–         Nu ştiu cine mai eşti, de când te-ai înstrăinat de noi, dar eşti.

Nici nu i-am spus rămas bun. M-am întors în casa aia mare de petreceri. Toţi erau semiadormiţi pe canapelele murdare, cu ochii scăpărând intens prin întunericul acela îmbietor. Unii se mai aruncau în prăpastie, cu aceleaşi haine negre pe ei şi cu aceleaşi pahare colorate, pline, în mână. Priveam mută spre ei, iar ei îşi întorceau parcă ultima privire spre mine, mărindu-şi pupilele de parcă ar fi văzut o stafie. Era cu neputinţă să îi ajut. L-am văzut pe Mihai la doi metri de mine, în mijlocul unei camere.

–         Mihai, Mihai! Te rooooog!

Se întorsese brusc, căutând cu privirea dilatată. M-am dus spre el.

–         Ce naiba?

Nu puteam să-l ating, mâna mi-era transparentă de la degete spre cot. M-am uitat spre pieptul meu, era aproape la fel. L-am lăsat acolo pierdut.

Am urcat scările ca acum zece secunde, zece minute, zece ore. Copacii răsuflau cu greu, sforăind sufocaţi. Oamenii treceau râzând, dar nu mai puteam să-i aud prea bine. Zbieram la ei. Coconii aceia transformaţi prinseseră oarece formă umanoidă şi se iveau din spatele caselor vecine. Fiecare se îndrepta uşor spre câte un tânăr. Zbieram la ei, opriţi-vă, opriţi-vă, dar n-aveam glas. Ceaţa dinspre hău era tot mai verde şi se ridicase deja la nivelul gleznelor, cuprinzând tot în cale. Tremuram de frică. Mi-am dat jos rochia. Eram una cu pământul, cu copacii, o piesă de puzzle ca oricare alta. Mi-am dat seama că plânsesem de când mă trezisem acolo. Alerg goală şi împăcată, cu respiraţia tăiată de propria moarte, pe strada umedă, rece ca gheaţa, spre capătul ei liniştit. În spate, o mizerie de nedescris s-a ridicat furioasă şi-a îmbrăţişat satul. Cu tot cu oameni, a luat „acasă” tot. Şi-a luat stăpânii. M-am trezit şi-n jur de la etajul 8 al blocului era totuşi un peisaj curat. Încă mai dor perniţele degetelor.

(2012)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s