Ce faci când devii inuman?

Dintotdeauna am fost fascinată de reacţiile oamenilor, dar şi de a mea, în situaţii de genul ăsta. De când eram mică  voiam să ajut lumea, dar fără să pară martirism sau obligaţie, în fond, e uman.

Miercuri dimineaţa, ora 9 şi ceva, clasicul moment în care stai la intersecţie gândindu-te ce poți prinde mai repede, tramvaiul sau autobuzul spre muncă? Evident, legile lui Murphy și-au făcut treaba, era roșu, autobuzul în stație, dă-i și traversează la timp. Ultima urcată, dar înainte să închidă ușile 330, un bunic cu plasa doldora de castraveți, tremurând tot – deși nu era foarte bătrân – încearcă să se oprească din fugă ca să urce. Cade, aproape dând cu capul de un pilon stradal, în genunchi și coate. Ți se înmoaie inima, sari din autobuz să îl ridici. Nu reușești, pentru că e greu – mai ales pentru o tipă – să îl ajuți să se ridice, mai ales când nici el nu știe cum să îl lași să te ajute, de parcă ar fi ceva interzis. Se ridică tremurând, mai coboară din autobuz un tânăr – genul acela despre care mulți ar zice că nu e genul (ras în cap, bărbos, cu ochelarii pe ochi și căștile în urechi) – să ne ajute. Se ridică bunicul aproape la verticală, când cade iar. Din reflex, încerc să atenuez căzătura, căzând eu fix în genunchi sprijinindu-l pe el să nu cadă. Cad, însă, 4 castraveți minusculi. Bunicul nici că dădea doi bani pe căzătură, el dădea doi bani pe castraveții ăia căzuți, pe care încerca să îi pună la loc în plasă aproape panicat. Îi culeg eu, îi pun în plasă, ne ridicăm toți trei, șocați încă de situația în sine, ca să urcăm în autobuz. Ca să ni se închidă ușile în nas.

2 minute în care nimeni nu a zis nimic, nimeni nu a mai coborât să ajute. Ca ușile să se închidă. Am țipat la șofer, eram toți trei acolo, stând neputincioși, în timp ce 330 își băga roțile la viteză. Bunicul se întâlnise cu bunica și dădeau să plece, de parcă era ceva irelevant, firesc, natural, uman. L-am întrebat dacă are nevoie să stea jos, a zis că e ok, nici nu a mulțumit – ceea ce e trist, pentru că se citea pe fața lui că era împăcat cu astfel de situații în care să fii pur și simplu învinsul. Nu mulțumirea era necesară, doamne ferește, ci privirea aceea de revoltă. Era total absentă.

A plecat bunicul cu plasa de castraveți, am rămas șocată și plină de adrenalină, tipul care ajutase a fost în stare doar să zică ceva ce e intrinsec nouă: asta-i țara în care trăim. M-a durut, zău, îmi venea să analizez și să înțeleg șocul, în timp ce autobuzul era în depărtare. I-am urat o zi faină și am plecat șchiopătând – nimic grav, evident, doar neașteptat de încărcată. De furie, de revoltă, de tristețe.

Un neam de needucați în ale bunului simț. Nu, pardon, într-ale omeniei, deși poate faptul că mai există oameni care sar – da, tinerii ăia rebeli și iresponsabili – ar trebui să mă facă optimistă. NU MĂ FACE. E o situație de kkt care NU TREBUIA SĂ SE ÎNTÂMPLE. E dincolo de poveștile lui Caragiale sau ale lui Creangă. E trist. E inuman.

Nu am putut să înțeleg, toată ziua, ce se întâmplase. Apoi, lumea a început să vorbească pe Facebook, că am pus și acolo un status. Și așa mi-am dat seama că nimeni din autobuz nu a comentat ceva, ca alte dăți, să stea să aștepte – mai ales dată fiind situația. Dar instant mi-a adus aminte de o altă situație și mai tragică, pe care am avut ghinionul să o trăiesc la fostul loc de muncă.

Dacă 10% din autobuz ar fi strigat șoferului, așa cum mi-a fost dat să văd în alte dăți când se plângeau de căldură în mașină, că „stai, bre, să îi ajutăm pe ăștia, ej nebun”, alta era situația. Și așa am avut un flashback.

Destul de deprimant, „se mai sinucisese unul la metrou” – după părerea multora. Nu am mai putut să mă detașez, și așa plânsesem când auzisem iar o dramă de genul ăsta, gândindu-mă ce o fi fost în sufletul omului ăluia – deștept sau nu, prost sau nu etc. – de a ales asta ca ultima soluție. În schimb, am auzit multe chestii de genul “iar s-a mai gândit unul să moară la metrou, ca să întârzie toată lumea” sau “nu putea să își găsească un loc mai simplu de murit?”. Cam spune multe asta despre noi, nu? Glumițe, trolling despre respectivul, că și-a permis să moară ca să ne întârzie pe noi 10 minute la muncă. Unde e empatia? Unde e întrebarea aia de bază, pentru problema asta: DE CE? De ce au ajuns oamenii să simtă dorința de sinucidere? Nu, noi ne gândim ca și cum ar fi o povară pentru societate, în loc să ne gândim la rădăcina problemei. Care e aia, poate vă gândiți și voi.

Eu una, cred că e tocmai faptul că suntem inumani și avem pretenția să fim împăcați cu noi așa, să primim dragoste și tot ce ni se cuvine – adică lumea toată la picioarele noastre. O să par subiectivă și dură, dar toți ăștia care gândesc așa ignorant în situații de genul, ne merităm nefericirea. Nu de alta, dar poate vom învăța cândva că ajutându-l pe celălalt înseamnă să ne ajutăm pe noi înșine. Fii un exemplu și poate nu mori degeaba.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s