„Veniti, toti credinciosii, sa ne inchinam…”

________

Întinsă și cufundată cu capul în perna moale, după masa cu televizorul, undeva în colț, unde lumina televizorului anula total imaginea feței mele palide. Mi-am dat seama, privind pe rând la mamaia, mama și tata adormit în fotoliu, că ei n-au nicio vină. Credința le este pârghie de bine. Mi-am dat seama, totodată, că nu mai am pe nimeni nici sus. Știam deja că îngerul păzitor mi l-am pierdut demult, de când nu am mers o duminică din patru la biserică. Așa îmi povestea mereu mamaia, când trec mai mult de trei duminici fără a merge la slujbă, pleacă îngerul păzitor.

Dumnezeu m-a uitat. Și pe bună dreptate. M-a uitat de când m-am oprit să fiu tot aici, fix, în genunchi, la capătul patului în care stau întinsă, cu ochii blocați în eter, pentru că n-am mai îngenuncheat de mult în fața Lui. S-o fi plictisit și el de atâtea smiorcăieli și cereri de păcătoasă. – Apăi ce, vă e prea bine! Ehe, am altele mai bune de făcut, uiți că ți-o faci cu mâna ta, nu în numele Tatălui, al Fiului și-al Duhului Sfânt, amin.

Inima-mi palpită din nou, ca un nebun în floarea vieții, pășind absorbit pe iarba sfințită pe care a călcat și iubita sa misterioasă, pierdută. Mamaie, hai să ne închinăm, de dragul copilăriei, de dragul neștiinței, de dragul păcatelor. Spre bucuria Învierii mai ales, o licărire slabă în candelă, cât o speranță. Acolo, în jurul a 18 icoane, aceleași  de când eram virgină cu totul. “Veeeeniiiți, toți credinciooșiii, să ne închinăm” – o plecăciune – „de Sfânta Înviere-a Lui Hristos” – am zâmbit, cerul s-a luminat în fereastra ce dă spre curtea găinilor, printre scânduri. Vocea ei îmi alinase zâmbetul ivit. Icoanele alea erau prăfuite, nu le mai privisem de mult cuprinsă de poveștile lor. Buna Vestire sus, în colț, și noaptea pare iarăși calmă.

Am ieșit la o plimbare până la poartă, îmi amintesc că bunică-mea nu mă lăsa seara pe bancă. Prea mulți bețivi, dom’le! Într-adevăr, 5 inși cu fețe înnegrite de muncă și cu pasul nesigur de tărie, se opintiseră fix în fața porții. S-a dus naibii liniștea.Uăă, da cii uă, dă sticla aia încoa!

Hehe, nu mai e bieri, mă! Da, vrei sticla asta, uă, da vino-ncoași oleacî…

Ă?

Na de-aici, spuse al doilea, în timp ce-l mozolea pe primul cu pumnișori în creștet.

Da adă uă, berea șeea. Încoa, așa. uă! Sar la tini acu! Hehe! Se trezi un al treilea, amuzat că stăteau toți lălăind în mijlocul uliței.

M-am uitat puțin peste poartă, cât să nu mă vadă.

Andreei, ci fași Andreeiiii? Nepoatîîîî!

M-am retras repede, era un fel de văr de-al mamei mele, vecin cu noi, Petruț. Săracul Petruț venea neinvitat la orice adunare festivă la bunici, de dragul de-a cinsti un pahar. Băiat bun, Petruț, pilit zi și noapte, dar de treabă și inocent. Râdea și vorbea frumos, cu dinții lui prin care mai șuiera din când în când vântul, neștiind ce să răspundă la indiferența unora dintre noi, sătui de vorba lungă și respirația de alcool ieftin. Mie mi-era drag și-i zâmbeam mereu. Doar fiecare are un suflet pur, în toată mizeria existenței sale. Mai ales când îmi dădea zmeură din grădina lui, pe ascuns, cum făcea mai mereu în tinerețile lui de haiduc.

Înainte de revoluția ceaușistă, povestește tata stând la poartă pe-un scaun, înconjurat de rude ca de niște ucenici flămânzi de trecut, era o raritate să auzi un “Hristos a înviat!”. Față de acum, când nici nu mai e cool să spui asta, nu cumva să pari un smintit sau un limitat religios, cum am fost de multe ori considerată. Dincolo de nuanța religioasă, pe vremuri era o explozie de sentiment de libertate, de siguranță, avea o semnificație învierea. Învierea lui Hristos și a democrației, depotrivă. Comunismul era un dușman vizibil, se luau poziții de solidaritate – adunare a celor “chemați”. Azi, mai degrabă, se propune o spiritualitate extraecleziastică, oamenii nu se mai regăsesc împreună sub stindardul ecleziastic, având nevoie și de spațiu fizic. Ne lipsește centrul, iar Biserica nu mai poate coagula credința oamenilor – suntem ca niște atomi izolați, fără o configurație socială și morală.

Cum spunea și Petre Țuțea, fără credință, omul e doar un animal rațional care vine de nicăieri spre nicăieri.

________

fragment dintr-o viitoare carte nepublicată

Anunțuri

Un gând despre “„Veniti, toti credinciosii, sa ne inchinam…”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s