Dincoace de dumneavoastră, dincolo de tu

Eram la a treia ședință de terapii pentru genunchii mei slăbuți, și acum cu un alt fizioterapeut. O femeie interesantă, prin faptul că părea atât de serioasă încât uneori parcă te străfulgera cu o privire directă, nemaiștiind ce să îi spui. Și tânără. Corp subțire, față netedă și ochi vii, cu părul prins în coadă, pregătită pentru o seară de lucru precum o dimineață. Nu mă așteptam să aibă ea grijă de mine, era la recepție. Dar în cămăruța aia mică, a tras aparatele de ultrasunete și altele cu îndârjire și apoi, s-a mișcat blând pe lângă mine, așezându-mi și ștergându-mi genunchii grijuliu, ca pe o comoară ce trebuia șlefuită și curățată sensibil.

Chiar eram curioasă dacă îmi vorbește și ea cu dumneavoastră, politicos, cum cer normele față de un pacient. Mie mi-era oarecum, că încă mă consider tânără. Mi s-a mai spus doamna, dar mă gândeam că e pentru că mai rar auzi domnișoara, mai ales fără să sune peiorativ. Nu mi-a zis doamna, dar a folosit formulele de politețe, inclusiv dumneavoastră. Mă simțeam jenată, ce-i drept, pentru că toți terapeuții care au avut grijă de mine s-au purtat așa. Deși foarte prietenos și glumind conspirativ, toți mi-au vorbit cu formule de politețe, deși aveau 23-26 de ani. În fine, femeia asta se purta lejer cu mine și mi-a vorbit ca unui prieten, dar cu dumneavoastră. M-a făcut să mă gândesc dacă într-adevăr arăt ca o doamnă și nu o domnișoară. Am 27 de ani, curând 28, dar nu credeam că arăt a doamnă. Nu cred că arăt… și mă întrebam, oare, atât de subiectivi suntem când ne privim în oglindă? Ne vedem copilul sau vedem mai mult decât se vede în realitate? M-am gândit că trebuie să mai arunc o privire clară în oglindă, când ajung acasă. Cum se poate ca, în cadrul unei clinici cunoscute, dar atât de prietenoase, plină de tineri, mai tineri decât mine, unde te simți atât de bine și familiar și în siguranță, există formule de politețe demult apuse pentru generația mea? Am întrecut eu măsura? Sau nu mai știu granițele? Un singur terapeut, vizibil trecut de 35 de ani, mi-a vorbit la per tu și mi-a plăcut. Apoi, mă gândeam, poate întrec eu măsura, dat fiind că în afară de bună ziua, am fost personală crezând că asta relaxează și e un acord mutual între părți.

Amuzant, am ieșit din clinică și am vorbit cu mama la telefon. Bună, ce faci? Ea, însă, mă lua la mișto că se spune sărut mâna. Refuz să zic asta față de persoane atât de apropiate mie, pentru că mi se pare o barieră care anulează căldura și familiaritatea. În familie, e loc de bună ziua și sărut mâna? Am glumit și eu, oarecum defensiv, întrebând-o dacă vrea să îi spun și matale. A zis că nu, nu, dar sărut mânuțele se spune, ca pe vremea lui Caragiale. Mă întreb unde e limita. Mai am rude, chiar verișoare de vârsta mea, care se poartă tot așa, oficial și distant, în credința mea, față de familie. Mie întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc la per tu și cu unchii, și mătușile, și bunicii – doar cu bunicii am ajuns la formule de politețe, dar e drăguț cu ei. Formulele de politețe de gradul ăsta, în familie, mi se pare că anulează toată apropierea și încrederea tacită care ar trebui existe fix cu… familia.

Apoi, mi-am adus aminte de genul de comunicare între agenții, companii, corporații. Nu mai există dumneavoastră decât în cadre foarte formale și reci. Însă în experiența mea, e aproape detrimental să folosești astfel de formulări, mai ales între oamenii de comunicare. Printre mailurile de follow-up, cerințe și feedback, e o formulare chiar excesiv de prietenoasă, cu smiley-uri și urări intime, ca-ntre prieteni. Cu clienții străini, aceeași chestie. E era digital media, social media, poate de aceea? Când și cum ar trebui să folosești formulele de politețe sau personale, mă întreb? Unde mai găsești granița fină între ele? Cu cine? Când să te simți jenat și când nu? Învățată cu bun simț am fost, politețea încă există, dar prezentul nostru ce dictează acum?

Formulele de politețe aproape că se transpun și în transportul în comun, când aproape nu există tânăr de până în 30 de ani, poate chiar mai mult, care să nu stea veșnic în picioare pentru că o doamnă, în special, nu trecută de mult timp de 40-45 de ani, aparent trebuie să stea jos, trebuie să i se cedeze locul. Eu știam că asta faci cu oamenii bătrâni, cei peste 60 de ani, cei cu probleme etc. Acum pur și simplu e mai OK să stai pur și simplu în picioare, pentru că altfel simți jenă. Se nimerește cineva mai în vârstă, care nu e bătrân, dar care să se dea bătrân în fața celorlalți, în acord tacit. Și-atunci, te trezești că vârsta chiar devine un număr relativ. Politețea e relativă?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s