De mult timp, poate niciodata, nu am visat atat de sublim si totodata, de socant. Stare pe care mi-a creat-o visul de azi-dimineata e tulbure si frumoasa in dramatismul ei. M-am trezit in vis urmarind un inger. Era o femeie satena, cu bucle mari, o prezenta placuta, de basm. Dar aripile… aripile ii atingeau talpile albe, erau formate din siruri intregi de smaralde, un verde pretios divin. Si aripile nu ii erau grele, ii erau calde, moi, fluide…
O vedeam cum fuge, cum zboara speriata ca o caprioara si cu un curaj ca totul nu o sa fie in zadar. Zbura haotic peste o jungla imensa, cu un oras inchis intr-e copacii ei desi si incalciti. Fugea, se chinuia sa zboare de pe o cladire pe alta, dintr-un copac in altul, se lovea de colturile de beton si de crengile uscate, cu greu se ridica pe cladiri. Niste barbati o urmareau. Atunci am inceput sa visez privind prin ochii ei, am intrat in pielea ei si am simtit teama si disperarea si zborul, pentru prima oara. Barbatii care ma urmareau acum voiau sa ma omoare, sa ma tina legata si sa-mi rupa smaraldele din piele, din aripi, ma urmareau cu o viteza inumana sa ma faca sa cad in pamant. Si nu stiu cum se face, dar ma ademeneau cu suflete aproape de moarte: Se urcau pe cladiri, cu femei, cu oameni, pe care ii puneau sa se arunce in gol, sa se sinucida, ca sa zbor eu spre ei sa-i salvez. La un moment dat, o femeie la vreo 40 de ani era cat pe-aci sa se arunce. Am ajuns acolo, i-au dat drumul si m-au impuscat. M-au prins, imi tot foiau aripile sa le rupa cate-o pana de smaralde, dar alte personaje, umbre luminoase, se aratau incercand sa ma scoata de acolo. Nu mai stiu daca am reusit sa scap…
dilematica 