Ii simt lipsa unui prieten vechi. Nu ca as fi petrecut cu el atat de mult timp, dar simplul fapt ca stiam ca e in apropierea ariei mele mentale, ca vorbesc cu el atat de deschis si de sincer si ca ne impartaseam doleantele cele mai apasatoare legate de lume, il faceau important. Il admiram pentru cat ajunsese de matur si de inteligent, desi e un tanar de varsta mea. Ultima oara, imi spusese ca a renuntat la pictura, la desen, la acel 0,1% optimism, la minima grija pentru contextul in care traieste, la gustul facultatii de filosofie. Si`a pierdut increderea in valorile acelea de trebuiau protejate si a imbratisat un refuz la utopii. Tot ceea ce ma “trezea” pe mine in discutiile cu el, a disparut: era indiferent la tot, era pesimist, era tacut. Si nu am mai vorbit cu el de prea mult timp.Mi`e dor de cinic.
ITI PIERZI IDENTITATEA. Cum se face ca oamenii reci, indiferenti, sictiriti de mutrele din jur, duri si pesimisti sunt cei care au pasiuni atat de sensibile si o profunzime aparte? Cum se face ca acel calm al lor enervant nu se clinteste din “aura” lor? iar calmul acesta nu e unul pozitiv. Cum se face ca oamenii care se poarta aparent “in ton cu ceilalti” devin stridenti pentru ca nu emana aceleasi idei? Taci si ascunzi si acumulezi multe in tine, ca apoi sa nu mai exteriorizezi just. Iei la misto si te dai sictirit de contextul in care traiesti, dar esti citit printre randuri de unii. Esti unul dintre oamenii puternici in societate, oameni reci si cu aptitudini impresionante pentru societate, dar puterea nu ti se transfera si in sine. Sinele ramane incarcerat intr-un invelis care nu crapa asa usor, fara aer proaspat, intr-un intuneric al solitudinii. Dupa atata timp de cand sinele nu a mai simtit o adiere primavaratica a emotiilor tale pentru fragilitate si arta, nici nu mai este recunoscut de tine. Toate valorile si variabilele ti se transforma in constante ilogice, dar verosimile pentru societate. Ceea ce pare absurd, nu? Eh, da, insa e singurul mod prin care poti fenta finishul impus de asa-zisa evolutie. Tii minte bine: inainte, intr-un timp indepartat, te entuziasmai la fericirea celorlalti, iubeai inconstient, analizai atent detaliile si nu uitai sa zambesti. Aveai vise si credeai in utopii. Creai vise si lumi distorsionate, descarcandu-ti frustrarile sau negativismul in arte si pasiuni. Comunicai. Si erai puternic, in acelasi timp, atacand orice urma de prostie si incapacitate a celorlalti, fara a deveni “unul de`al lor”. Saculetul de secrete nu era mizerabil, inca. Acum esti tot puternic: blochezi posibilitatea relationarii mai profunde cu cei la care incepi sa tii, te camuflezi insesizabil intr-un “de`al lor”, ataci urmele de zambete cu o raceala ingrozitoare si iti negi sinele. Iti negi pasiunile, pe fondul unui “si asa nu conteaza”. Inima ti s-a stins, nu mai ai pe nimeni langa tine in totalitate si iti urmezi un destin banal, in concordanta cu credintele tale profunde. In schimb, inauntru esti slab, esti innebunit, se zbat nervos sentimentele, imaginatia se roade singura, zambetele sunt prafuite de atata nefolosinta, iar iubirile sunt niste trofee mancate de rugina. Inauntru, sinele se zbate sa iasa, sa ii dai voie sa respire prin tine. Trupul ti`e inert si sufletul ti`e trist, atat de trist incat nu mai sesizezi diferentele. Esti incredibil de vulnerabil pentru ca nu ti`ai antrenat cunoasterea afectiva, iar ochii sufletului sunt inlacrimati si speriati, nu s`au mai jucat de mult timp cu priviri calde. Esti atat de sensibil si de vulnerabil pentru ca atunci cand pasesti intr-o experienta plina de semnificatii, dar efemera, te simti dezamagit si dezamagirea iti fura din ratiune. Ratiunea inseamna in mare parte utopie: crezi in ceea ce va fi, crezi in esenta pe care tu, de prea mult timp, ai sufocat`o. Joci de`a v`ati ascunselea cu tine insasi si inca nu te regasesti. Ti`ai dezvoltat o perspectiva monocroma, pentru ca culorile ti`ar trezi confuzii, nesigurante, asteptari si nerabdare. Si fericire.
Credinţa mea este că oamenii nu sunt atât de diferiţi în esenţa lor, ci dezvoltă perspective diferite de a fi. In contextul unei lumi atat de deprimante si deprimate, perspectiva ignoranţei şi cea a inadaptării sunt cele mai intalnite de mine. De perspectiva ignorante, apartin comportamente ale mastilor dure, alb-negre in monocromia Balului, care trateaza decadenta valorilor si a sufletului in sine cu o stridenta indiferenta, cu letargie intriganta, insa se complac intr-un cerc vicios, de dragul realitatii si al viitorului/ evolutiei. Vorbeam de masca aceea dura, impenetrabila: problema apare cand nici ei insisi nu se mai pot recunoaste in imaginea calma, pentru ca materialul a fuzionat in personalitatea lor: nu isi mai regasesc sentimentele la locul lor, atitudinile li se plafoneaza pe scala nebunului prezent, reprimandu-si profundele trairi ecstatice de odinioara. Isi reneaga pasiunile, credintele, visele, utopiile personale, pentru ca au tinut piept prea mult timp realitatii crude si degradante. Au trait o depresie puternica inauntrul lor, fara sa isi dea seama: erau prea ocupati cu ignoranta mastii de zi cu zi, care mergea conform planului. Si-au pierdut literele ce le compuneau energia intrinseca, din fiinte creatoare superioare si-au scos viata. Un artist nu trebuie sa renunte la stilou si la creion, la pensula, pentru ca ceilalti nu ii apreciaza munca pe cat merita. El nu isi da seama ca oamenii platesc prea putin pentru arta lui, dar unele galerii i-ar plati cu mult mai mult munca. Un muzician nu trebuie sa nu isi mai exerseze mana si sa lase instrumentele dedicate prafului pentru ca cei din jurul sau nu aveau rabdarea de a asculta emotia cantecelor si de a admira maiestria gesturilor. Perspectiva aceasta a ignorantei indeparteaza oamenii slabi de ceea ce TREBUIE sa fie. Ii sperie si ii alunga prin minciuna acestei masti la care nu pot sa renunte usor. Cand unii ajung la substraturile fiintei, aceasta isi mentine ripostele, de teama si din instinctul invatat in fiecare zi. Negarea vine la pachet cu ignoranta, ceea ce tradeaza slabiciunea foarte usor, o data ce se ajunge la substraturi. Acolo se duc razboaie din care se pierd prea multe si se vindeca prea putin.
Pasiunile sunt obiceiuri cu un bogat sens si cu o incarcatura afectiva inconstienta. Sunt, probabil, arcuri divine: poti sa tragi cu ele mii de sageti parfumate si sa atingi sufletele pana in profunzimile neantului plin de culoare. Pierzi arcul, pierzi sagetile, pierzi oamenii, ITI PIERZI IDENTITATEA.
Pentru un material micutz. Asa ca…poate merge prin blog asa 
)).
Comentarii