Demon inside
Happiness is cold at night but it feels so good.
E a nu stiu cata seara in care as vrea sa dorm, dar mi-e teama sa ma intind in pat, in intuneric si liniste. Mi-e teama de liniste si de singuratate, pentru ca te ingheata cel mai mult noaptea. Cand stai in lumina, zaresti oamenii, totul curge lin, prestabilit, cu aceiasi pasi grabiti spre serviciu, cu aceleasi umbre cenusii, cu aceeasi mina trista ascunsa sub masca unui “inca o zi chinuita”. Dar cand vine noaptea, ies monstrii – teama, fricile, frustrarile, dorul si neputinta. Speranta e singura impotriva lor. Oamenii se inchid in viata virtuala, intr-un ecran plat, in revolutii si certuri, fara niciun dram de lumina pe fata lor. Si adorm rand pe rand, macinati de griji, de regrete, de alegeri proaste, de cosmaruri.
E a nu stiu cata seara in care singuratatea se impleteste pe sufletul meu. Cu ochiuri marunte, dese, strans, sa-mi tina cald in piept. E ciudat cat de tare imi sufoca visele. Cu siguranta, e doar o exagerare – am prietenii dragi langa mine, am o familie iubitoare alaturi, am prieteni care ma sustin oricand si ma asculta de fiecare data, cu aceeasi deschidere si ganduri bune, suportandu-mi felul victimizant de a fi. Dar tot ma simt singura. Cred ca, de fapt, imi simt inima prea singura.
Sunt o sticla de vin rosu, demisec. O sticla buna de vin rosu demisec, uitata printr-o pivnita din alea bune, care cu cat e uitata, cu atat isi castiga din savoare. Doar ca praful se tot asterne si nimeni nu va mai observa silueta sticlei si nici culoarea vinului. Si gustul…
E a nu stiu cata noapte in care imi imaginez prezentul, viitorul, scenariile din lumi paralele. Parca e din ce in ce mai departe tot ce imi doresc sa fac, sa simt, sa am, cu cat ma scufund in acelasi film agasant, noapte de noapte. Rabdarea mea e din ce in ce mai pierduta, speranta se bandajeaza singura, dar tot sangereaza. Am mai mare nevoie de mai mult. Si timpul trece, si nevoia obsedanta de a iesi din carapacea asta de om limitat ma incuie cu cate-un lacat, cu fiecare Nu primit sub orice forma. Petrec prea mult timp in casa – si cu siguranta, asta innebuneste orice persoana care respira sanatos doar cu oameni in jur. Imi doresc atat de mult sa am un lucru caruia sa ma dedic, profesional vorbind, pentru ca munca te si valorifica, te si maturizeaza, te invata si te creste, iti permite sa treci in noi frontiere. De ceva timp nu mai visez la jobul ideal, m-am convins ca e o mare prosteala. Dar poti sa iti mai cobori pretentiile si sa faci ceva frumos, cu drag, cu daruire, pentru ca poti si mai ales pentru ca vrei. Trebuie sa mai astept ceva timp si voi fi un om al comunicarii – teama cea mai mare mi-e faptul ca nu am mai lucrat de mult cu oamenii, am pierdut simtul acela al lui “o sa fie bine”. Poate nici nu mai stiu sa comunic.
E a nu stiu cata noapte in care imi doresc sa ma mangaie cineva pe burta, fara aluzii, ci pur si simplu sa nu ma simt singura cu cineva langa mine. E cel mai trist sa dormi cu cineva la care tii, dar sa te simti singur… doare atat de mult incat e abia rezistabil si fizic. Poate aici ar trebui sa ma bucur ca sunt eu cu mine, decat eu cu un El gol. Deocamdata, pentru ca El a mai trecut de cateva ori pe la mine, in trecut. Gol. Mi-am dat seama prea tarziu, abia atunci cand a inceput sa ma stranga inima in piept de tristete. Am trecut de la supraaprecieri ale barbatilor la subaprecieri. Si mi-am dat seama si ca tot ce imi imaginam eu ca voi iubi la un barbat nu exista intr-un singur om. Acum nici nu mai pretind cerul cu tot cu stele si luna de la El, ci cateva felinare. Respect, daruire, ceva inteligenta. Greu si astea de gasit. Ce sa-ti mai doresti, daca in jur vezi numai recipiente goale, cu ochii injectati de filme de prost gust, monstruoase si manate de instincte primare? Nu ca as pretinde perfectiune sau decenta de fiecare data, imi place si intunericul din oameni, si uratul, dar cel care trebuie sa si ramana ascuns, nu sa se intrevada in tot comportamentul si in tot corpul. Fiecare are un demon in el, dar trebuie tinut in frau… eliberat doar cand se dezlantuie dorintele si nevoia… Daca stau sa ma gandesc, nu imi mai doresc pe nimeni alaturi, mi-e teama de demonii din mine care isi slabesc lanturile cu fiecare alte demon din tine, mi-e teama de sentimentele mele naïve si luate in ras, de nesiguranta care ma nimiceste cu fiecare dezamagire a existentei si cu sensibilitatea de rahat care ma cucereste curajos de fiecare data cand vad o licarire intr-un om care poate mai mult, dar nu vrea. Nu sunt o persoana care se lasa calcata in picioare, dar iert mult si asta da de inteles altceva. In plus, nici nu mai inteleg ce simt si de ce, atat de wicked e lumea. Ar trebui sa imi fie bine pe cont propriu, goala asa cum ma simt. Nu am ce pierde, nu am pe unde ma pierde si in cine ma pierde. Si nici in visare nu ma pierd, nici in ochii cuiva. Mi-e teama sa nu imi pierd anii de savoare, parfumul rosu.
E a nu stiu cata oara cand recunosc ca m-am limitat mult. Probabil si pentru ca nu am resursele necesare: timpul celor de care am nevoie, bani, independenta, lipsa de griji, putere, optimism. Nu ies, nu cunosc, nu accept, nu primesc, nu dau, nu invat, nu ma educ, nu cresc, nu am grija. Nu mai citesc cartile, nu ma mai joc, nu ma mai plimb pe strazi, nu mai cunosc orasul, nu mai fac nimic pentru mine, ca spirit si ca ins in societate. M-am plafonat ingrozitor inainte de a ma forma. Nu mai am nici universul meu, mi-e dor de dragoni si de nimfe si de norii albi pe cer si de copacii incarcati de frunze parfumate, de iarba cruda care imi furnica trupul si de zambete ascunse in baloane care nu se desumfla niciodata. Mi-e dor de copila din mine. Mi-e dor de femeia din mine, mi-e dor de ce visez. Mi-e dor sa exist, cel mai mult.
E demonul meu.
